„69” a devenit „6 - Dragnea” și „9 - Dragnea”

Scrisoare deschisă

Domnule Dragnea, aveți obligația de a introduce în Programul de Guvernare, indiferent de costuri!, reabilitarea muii (miei, muiei, muiței etc.). Cred că ați greșit pe undeva și ați neglijat acest aspect încât muia (muea, m_ _ _a, muiuța etc.) a ajuns la valoare minimă istorică, și nu este normal. Practic ați pus monopol pe muie (mue, m_ _e, muiuț, muiuță etc.). Ați luat-o dumneavoastră pe toată.

Mai grav este că ați isprăvit și toată recolta pe anii care urmează! Iar nu este corect. Mârșăvia dumneavostră a secătuit chiar și ultimile izvoare de muie. Am văzut la TV că săraca muie s-a uscat prematur pe araci. Și nu este de la secetă, ci pentru că deja nu mai are căutare și nu o mai întreține nimeni, nu o mai udă, nu o mai prășește. A devenit o chestie atât de comună încât nu mai are farmec. Nu mai este o chestie ascundă, discretă, intimă. Nu! Acum este legală, la vedere, prea liberă și, din păcate pentru noi, toată merge exclusiv la dumneavoastră. Culmea, chiar și pe centură s-a ajuns să fim ademeniți de respectivele fete cu bonuri de masă, că șomează săracele fără dâră de activitate.

În vremurile bune ale muii, la o bere (domnii), sau la un Campari (doamnele), mai auzeai un „mamă ce am comis aseară! Ce tipă! Ce meserie”, sau „Fatooo, ce l-am surprins azi-noapte pe omul meu cu o minune de...”. Acum nu mai auzi așa ceva. Pentru că nu se mai discută decât despre mustața dumneavoastră. Și când vine vorba despre asta dispare din stadiu incipient erecția, plăcerea, dorința...  „Bă! Nici muia nu mai este ce-a fost o dată!”. Parcă ar fi cu „E”-uri. Mă rog, în cazul dumneavoastră, cu „D”-uri și cu „PSD”-uri.

Până și 69 dă cu zecimale! Tradiționalul 69 a ajuns „6 - Dragnea” și „9 - Dragnea”, un fel de 13-14 jenant (adică faci 13-14 de jenă).

Nu știu cum stați cu amicii dumneavoastră de prin Parlamentul European, dar cred că este cazul să cereți niște subvenții de la UE, dar, atenție, să nu o luați dumneavoastră din nou pe toată! Știm cu toții că vă place (ați demonstrat deja asta), că e posibil să faceți din „Muie Dragnea” un brand de țară mai tare ca Frunza Udrei, dar trebuie să vă gândiți și la popor. Nu trebuie să fiți chiar în toată muia poporului. Poate poporul mai are și alte griji, nu doar să vă ofere muia zilnică.

Cred că este trist și pentru Irinuca (săraca de ea) că „Muie Dragnea” a devenit deja o tradiție, un salut, un semn colectiv. Cred că distinsa doamnă se simte ciudat, dată la o parte, neglijată. Cred că se și întreabă, sărăcuța, ea ce mai caută prin viața ei dacă nu mai este doar a ei, ci trebuie să stea, sărăcuța, la coadă, cu 20 și ceva de milioane de amatori mult mai dornici în fața ei. Ca pe vremuri la coadă la carne. Aici trebuie să-i explicați câte ceva, de exemplu, ce se întâmpla când venea camionul cu carne (muie în zilele de azi) și cum toată lumea se băga în față. Cei puternici răzbeau printre primii. Cei mai slabi prindeau doar resturi. De aia mi-e milă de ea... n-o văd prea puternică. Săraca mai poate prinde doar de aia congelată și trebuie să și-o încălzească singură.

Pe de altă parte, cred să celălalt muist al nației, Băsescu, a fost ceva mai pragmatic ca dumneavoastră. El a preferat s-o sugă de la licuriciul ăla mare. Matale ai preferat licuricii ăia mici. Dar al naibii de mulți. Nu mă prea bag în preferințele oamenilor. În principiu este posibil să aveți noroc. Poate licuriciul ăla mare e bleg și neperformant, iar din ăștia mici și mulți poate găsești cel puțin unul OK. Poate aveți dreptate. Dar... orișicât... să testezi atâția...

Ați mai avea o variantă. Dispăreți! Oriunde! La pușcăie, în Madagascar, în Brazilia, în Costa Rica... Poporul ăsta vă va trece la indexul celorlalți muiști (Năstase, Hrebenciuc, Ponta, Iliescu, Miki Șpagă, Petre Roman și alții). Să știți că muia nedată este în timp uitată și poate aveți noroc.

Semnat Dragnea F. Lazio

12 ani fără Moțu Pittiș, cel care ne-a învățat cum se numesc cei patru Beatles

Foto: Victor Stroe (Jurnalul Național)

Au trecut 12 ani de când s-a stins Moțu Pittiș și am câteva regrete. Nu a apucat momentul în care lui Bob Dylan i-a fost decernat Premiul Nobel pentru Literatură. Regret, de asemenea, că nu a apucat să-l vadă pe Dylan la București. Mai am un mare regret. Că nu a reușit să meargă la Woodstock în 1994. Însă cel mai mare regret este că nu mai este printre noi cel care ne-a învățat cum se numesc cei patru Beatles. 

Adi Munteanu

L-am cunoscut pe Moțu în ianuarie 1980, aveam 12 ani, și, desigur J, aveam o trupă rock. Auzisem că la Iris a venit un nou solist vocal, Cristi Minculescu, care „rupe”. Auzise și Moțu vestea asta și a venit și el la fostul Club T4, de pe strada Turturelelor, să cunoască noua senzație. „Dacă mai ești și rapidist…”, i-a zis Moțu. „Nu, domnule Pittiș, sunt cu Știința. Țin cu Craiova”, i-a răspuns Cristi.

Și am asistat la repetiția unui Iris inedit, în care nu mai era niciun component al vechiului Iris. Nelu Dumitrescu și Nuțu Olteanu plecaseră la Roșu și Negru, Sorin Chifiriuc plecase și el la proiecte noi, iar vocalistul Lucian Chivu anunțase că se lasă. Iar noul Iris, nășit de impresarul Mircea Muscaliu și de Florian Pittiș, cu „Mincu”, Anton Hașiaș, Adrian Ilie, Vali Neamțu și Dan Cimpoeru încerca să mențină numele trupei.

Eu, însă eram mai fascinat de prezența lui Florian Pittiș. A fost o seară lungă. Era și ziua lui Cristi Minculescu, împlinea 21 de ani, iar Mircea Muscaliu aranjase o masă „cu de toate”.

Ei bine, până spre dimineață am avut ocazia să-l „sufoc” pe Moțu. I-am împuiat capul cu toate tâmpeniile mele de puști de 12 ani. Eram mândru că aveam un disc Rolling Stones, „It’s Only Rock and Roll” și că pot asculta și o zi întreagă „In-A-Gadda-Da-Vida”. Ei bine, atunci i-am captat atenția.

„Copile, îmi zice, vrei să faci muzică? Nu este însă suficient să asculți un singur album al unei trupe ca să înveți și să înțelegi ce asculți. Nicidecum. De exemplu, dacă-ți place Rolling Stones trebuie să asculți cap-coadă toate discurile lor, de la primul la ultimul. Să le simți evoluția muzicală, să le înțelegi mesajul. Dacă vrei, îți pot da traducerea tuturor versurilor de la Rolling Stones. Dacă nu ai toate discurile, vino cu benzi și ți le înregistrez eu. Caută-mă la teatru, la Icoanei! Dar nu uita de Beatles și de Bob Dylan. Sunt esențiali în evoluția muzicii”. Ca mucos cum eram eu, era inevitabil să nu comit o nefăcută. I-am spus că de la Beatles îmi plac mult bluzurile „Yersterday” și „Girl”… Aproape că a urlat la mine. „Alea nu-s bluzuri! Sunt BA-LA-DE! Blues-ul este cu totul altceva. Copile, trebuie să asculți muuultă muzică”. Avea dreptate. Eram fixat doar pe Judas Priest, Iron Maiden, Led Zeppelin și Deep Purple, iar Iron Butterfly era un microb implantat de fratele meu.

L-am căutat la teatru. „Lucia Sturdza Bulandra” sala Grădina Icoanei. Nu știam care este programul actorilor. Eu credeam că actorii se duc dimineață la serviciu, ca toată lumea, și stau până la ora 17.00. În consecință, la ora 10 dimineața eram în fața teatrului. Singura persoană prezentă la ora aia era vânzătoarea de la casa de bilete. O doamnă total dezagreabilă. „Crezi că oricine vine aici poate intra în teatru așa cum vrea?” Perdaful a continuat minute bune. Nici nu am apucat să întreb dacă Moțu are repetiție sau spectacol în acea zi. Stăteam ca un gândăcel ce aștepta spășit să fie strivit de doamna care vindea bilete la teatru. Într-un moment de respiro al ei am reușit să strecor o întrebare. „Credeți că domnul Pittiș vine azi la teatru?”. „Normal că vine! Are spectacol diseară cu «bitălșii».” Cu «bitălșii»?!?!? M-am retras strategic să mă uit pe un panou unde era programul săptămânii. Trona afișul cu spectacolul la zi: „Cum se numeau cei patru Beatles”. Piesă de teatru! O întreb iar pe doamnă. „Asta e piesă de teatru?”. „Da, bă! A avut premiera acu vreo lună. E cu Pittiș și cu Mariana Mihuț”. Eu habar nu aveam cine este marea actriță Mariana Mihuț. Io-l știam doar pe Pittiș. De la radio și de la renașterea Iris. Restul actorilor nu-mi spuneau mare lucru.

Ei bine, am luat bilet pentru reprezentația de seară. Între timp a apărut Gelu Golgeag. Nici pe el nu-l cunoșteam. Credeam că este vreun mașinist, vreun tehnician. „Aveți idee pe la ce oră apare domnul Florian Pittiș? Am cumpărat bilet pentru spectacolul de diseară”. „Moțu tre’ să apară. E pe drum”. Era ora 16.00 și deja aveam vreo șase ore de stat pe o bancă în fața teatrului. Aveam bilet, în ultimul rând, în colțul sălii, probabil ultimul nevândut. Dar așteptam.

Și apare Moțu. Zvâcnesc brust în fața lui, mai să-l sperii. Am bălmăjit niște cuvinte cu care aș fi putut concura cu succes la Campionatul Mondial de Incoerență. Se uita la mine și încerca, răbdător, să afle cam ce vreau eu de la viața lui. „Ia taci un pic. Nu pricep o iotă din ce spui tu. Cine ești și de ce m-ai oprit. Am spectacol și trebuie să mă pregătesc”. Să nu credeți că am fost mai coerent. Poate mai rău!

„Te știu. Ne-am mai văzut la ziua lui Cristi Minculescu”, îmi zice. Au fost câteva cuvinte care mi-au permis să respir și să devin cât de cât coerent. „Mi-ați spus să vă caut la teatru să mă învățați să gândesc muzica”. „Ne vedem după spectacol. La jumătate de oră după aplauzele de final te aștept în cabină”.

Spectacolul era programat la ora 19.00, eu eram plecat de dimineață de la ora 9 de acasă, iar pe vremea aia nu erau șaormerii la fiecare colț de stradă. Booon, la ora 18,30 se deschid ușile pentru accesul în sală. Evident că am fost primul spectator care a intrat. Speram să găsesc un bufet unde să mănânc ceva. Ciocolată și Ci-co.

Și începe și piesa. Numele ei: „Cum se numeau cei patru Beatles”, iar eu mă așteptam să se asculte mult Beatles, măcar ca fundal sonor. Ei bine, nici vorbă. Pentru cei care nu au văzut piesa, acțiunea se petrece în studioul unui post de radio, unde, la un moment dat, pentru câștigarea unui concurs radiofonic, parcă o excursie dacă mă ajută memoria, s-a pus întrebarea „Cum se numeau cei patru Beatles?”.

Dar ce m-a „rupt” în aceal spectacol a fost rolul jucat de Moțu, DJ la un post de radio. Cu pupitru, cu platane, cu sute de discuri single, pe care le jongla fabulos. Nu știu dacă era live tot ce făcea el, putea fi playback, dar mi-am zis atunci că dacă n-o să-mi iasă să ajung chitarist sau muzician, cu siguranță voi vrea să fiu om de radio.

După spectacol mă uitam la ceas din secundă în secundă să treacă acea jumătate de oră ca să-l invadez pe Moțu în bârlogul lui de la teatru. Și am vorbit. Mult. Până spre dimineață. Era obosit după spectacol, dar, cred eu, l-am impresionat eu cu ceva. Poate cu dorința mea de a învăța de la el orice… Poate cu faptul că eram ochi și urechi la tot ce-mi spunea el…

Și a început lecția: „Există trei puncte din care trebuie să începi. Primul este Bob Dylan, care este creatorul tuturor. Pe doi este Beatles, cei care au creat balada pop-rock, și The Rolling Stones care au creat blues-rock-ul modern. Pe lângă ei, trebuie să asculți mii de muzicieni care s-au inspirat din acești monștri sacri. Dar, nu uita că inclusiv John Lennon se voia a fi un Elvis. Care Elvis a luat piesele altor mari muzicieni. Chiar și Dylan s-a vrut un fel de Elvis. Ai mult de ascultat, copile! După aia trecem la blues-ul clasic, la jazz”.

După câteva luni m-a invitat la el acasă ca să-mi înregistreze niște benzi. Dylan, Free, Cream și Yardbyrds. „Pentru început”. Eu credeam că o să-l impresionez cu un disc pe care-l cumpărasem de la un vapoream în față la „Muzica”, Reo Speedwagon – „Nine Lives”, disc lansat relativ recent, aproape un an. Ei bine, îl știa. Nu l-am surprins cu nimic.

Mi-a dat un teanc de benzi, înregistrate pe viteza „19”, de Hi-Fi. Pentru cei care-și aduc aminte, la începutul anilor '80 erau puține magnetogoane care aveau viteza „19”, majoritatea fiind pe „4” sau „9”. Nici eu nu aveam pe magul meu nu aveam, dar mi-a recomandat un meșter strungar, care mi-a schimbat tamburul magnetofonulului „Unitra” și am intrat și eu în rândul lumii, și mai posedam deja zeci de benzi înregistrate la prima mână, „de pe disc”, de la Florian Pittiș.

Totodată mi-a dat un teanc de foi. Versuri. Traduceri ale lui și ale lui Adrian Păunescu cu textele lui Dylan. „Pe astea trebuie să le mănânci pe pâine!”

Am pierdut foile. Rând pe rând mi-au fost „arestate” de colegii de școală. „O copiez și ți-o aduc înapoi!” Regret și acum că pe foarte multe din ele nici nu am apucat să le citesc...

„Când copiezi o piesă să o cânți atât de bine încât autorul să nu și-o recunoască”

La a doua vizită acasă la Moțu am mers și cu chitara. „Compusesem” o piesă. Eu o credeam originală. Așa credeam eu. Prezent în seara aceea era și Mircea Vintilă, bunul prieten al Moțului. Am cântat „compoziția” mea și mi-a pus imediat 3-4 piese din care eu, inconștient, luasem nuanțe. Poate mai mult decât nuanțe. „Trebuie să asculți mult mai mult. Ai timp, ai 12-13 ani. Nu te crede imediat Blackmore sau Page. Ia-o ușor, cu mult studiu”. Mircea Vintilă, care nu m-a scos din „Cioculeț” toată seara, mă mai împungea. „Tu chiar vrei să faci asta? Vrei să faci muzică? Nu vezi cât de greu se intră la Conservator?”

O vreme nu l-am mai pisat la cap. Am avut însă în 1982 oportunitatea, pentru foarte puțin timp, de cânta în Iris. Al doilea chitarist, Dan Cimpoeru, lipsea mult la repetiții, iar Adi Ilie nu accepta asta. Adrian Ilie mă văzuse pe la Clubul T4 și i-am părut util în trupă să-i țin armonia. Mi-a dat de învățat cinci piese compoziții ale lui și încă cinci piese cover. AC/DC, Judas Priest, Whitesnake. Mi-era o frică de Adrian Ilie... Eu, un mucos de 13 ani. M-am dus la Moțu Pittiș cu chitara și i-am cerut sfatul. „Uite cum cânt Judas. Fac bine ce fac? E cazul să mai merg la Iris? Aș putea face față?”. „Adi, băiatule. Când copiezi o piesă trebuie să o cânți atât de bine încât autorul să nu și-o recunoască. Dacă nu o poți face, n-o face”. A doua zi am renunțat la Iris, la nici 13 ani, dar am învățat mult de la Adrian Ilie. 

Apoi am realizat că asta a fost tot pentru mine cu cântatul. Deja nu-mi mai plăcea scena. Voiam „în spatele butoanelor”, la radio. Deja văzusem „Cum se numeau cei patru Beatles” de vreo 15 ori, știam fiecare replică. Deja microbul radioului mă luase și mă visam la radio.

„Moțule, vreau radio. Învață-mă!” „Nu am timp. Am spectacole și, mai nou, pregătesc în spectacol cu muzică Beatles. O să-i spun probabil «Poezia muzicii tinere». E mai ușor să obțin aprobarea cu numele ăsta. O să fie «Cum se numeau cei patru Beatles», dar cu muzică Beatles din perioada 1962-1966. De anul viitor fac partea a doua, cu perioada 1967-1970, plus Lennon solo, McCartney solo, Harrison solo, Ringo Star Solo. Va fi, de fapt, audiție de Beatles. Tinerii trebuie să cunoască mai bine grupul ăsta”, spunea el entuziasmat.

Fix după un an, se lansa PMT („Poezia muzicii tinere”) și a devenit în doar câteva săptămâni locul care coagula rockărimea tânără. Sala nu cred că avea 700 de locuri, dar era plină-ochi, iar afară mai erau 2-300 de ghinioniști care nu mai aveau unde să intre.

Este ceva haios de menționat aici. Vânzătoarea de bilete avea acum o mare dificultate: erau două piese cu «bitălșii».

„La care piesă doriți bilete? La «Cum se numeau cei patru Beatles» cu Beatles, sau la «Cum se numeau cei patru Beatles» fără Beatles?”

Însă, după cum era de așteptat, succesul PMT a deranjat pe șefii de la Consiliul Culturii, de pe la Partid, de pe la UTC. Nu era deloc confortabil pentru sistem ca o mulțime de tineri să vină să asculte muzică bună, rock, occidentală, decadentă. Nu prea era în regulă pentru Partid. A fost așteptat un pretext ca acest spectacol să fie suspendat, iar pretextul a venit: incidentul din 1985 de la Cenaclul Flacăra, întâmplare care i-a retezat și lui Florian Pittiș PMT-ul tocmai când urma să treacă la versiunea a doua.

Ce se întâmpla de fapt atât de grav la PMT? Până la urmă erau două ore de audiție muzicală. Beatles anii '62-'66, câteva piese Rolling Stones, Bob Dylan, Stepenwolf, întrebări prin bilețele, răspunsuri sincere și detaliate din partea lui, era o libertate totală acolo în sală. Izolată de exteriorul securist. Înăuntru Moțu ne făcea să simțim că suntem prezenți la un concert Beatles. Desigur că eram supravegheați de câțiva intruși, dar nu se întâmpla nimic deosebit. Cred că se plictiseau de moarte. Erau, săracii de ei, supuși unui chin teribil: obligați să asculte muzică și să nu constate nimic spectaculos.

Cert este că au fost suspendate ambele spectacole. Și PMT și „Cei patru Beatles”, deși cozile la bilete rivalizau cu cele de la Premial, pâine sau lapte. A fost și perioada în care pe Moțu Pittiș l-au tot înghiontit să se tundă. Nu s-a tuns. Părul lui era un subiect tabu, ca și țigările Carpați fără filtru de Sf. Gheorghe.

După suspendarea PMT era nelipsit concertele rock ale vremii pe care le și prezenta. Fie Iris, fie Compact, fie Celelalte Cuvinte – feblețea lui, fie Roata lui Sorin Chifiriuc, fie pe Alexandru Andrieș.

Ne-am revăzut face to face abia după revoluție, în 1992, sub cireșul de la Migas Real Compact. Aveam deja doi ani de radio. M-a felicitat. „Vezi? Ai avut curaj să-ți urmezi visul”.

Pasărea Colibri

În acele lungi nopți de sub cireșul de la Migas s-au petrecut lucruri minunate. Dacă am fi avut inspirația să înregistrăm tot ce s-a întâmplat atunci…

Într-una din seri s-a nimerit o gașcă mai mare. Mircea Baniciu, Vasile Șeicaru, Mircea Vintilă, Moțu Pittiș, cei de la Compact, Direcția 5 și câțiva amici. Nu mai țin minte exact cine l-a rugat pe Mircea Vintilă să ne cânte „Mielul”. „Cioculeț, nici n-o mai știu. N-am mai cântat-o de ani de zile.”

Mircea Baniciu însă o știa. Și s-a cântat pe toate vocile acelei seri. S-a mai cântat și „Un om pe niște scări” după care Florian Pittiș a venit cu ideea. „Păi e cazul să facem un grup. «Pasărea Phoenix» nu merge, e luat, dar să alegem nume pe cea mai mică pasăre, «Pasărea Colibri»”. Și Pasărea Colibri i-a rămas numele. După câteva zile Vasile Șeicaru a anunțat că el nu se mai alătură grupului.

Peste ani atât Moțu Pittiș, cât și Mircea Baniciu și Mircea Vintilă, au recunoscut că nu credeau că vor avea succesul pe care l-au avut, cu sute de mii de discuri vândute și cu mii de spectacole cu casa închisă. În acea noapte de pomină noi doar am insistat ca Mircea Vintilă să ne cânte o piesă a copilăriei noastre.

Ce a încercat Florian Pittiș să facă cu Pasărea Colibri este ce-a făcut și cu două generații la PMT în anii ‘80: educație muzicală, înțelegerea unui mesaj dintr-o piesă, înțelegerea mesajului lui Bob Dylan... și multe altele, ... ca să fie pregătit spectatorul pentru momentul când „Când ploaia care va veni”.