Bilanț dezamăgitor la JO de la Tokyo. Sportul românesc, în picaj

 „Salba de medalii” olimpice s-a întors în 1952

Înaintea plecării delegației României la Jocurile Olimpice de la Tokyo, obiectivul principal a fost îmbunătățirea palmaresului de doar patru medalii (un aur, un argint și două bronzuri) de la JO de la Rio de Janeiro din 2016. Singura îmbunătățire a fost schimbarea a două medalii de bronz în argint. Dar, la total, tot patru medalii au obținut sportivii noștri.

Canotoarele Nicoleta Bodnar și Simona Radiș au adus singurul aur de la Tokyo. Foto cosr.ro

Adi Munteanu

Prima ediție a JO la care România a participat după al doilea Război Mondial a fost cea de la Helsinki, 1952, iar sportivii români au avut palmares excepțional pentru acele vremuri: patru medalii, Aur la tir sportiv prin Iosif Sîrbu, Argint la box  categoria 75 kg prin Vasile Tiță și două Bronzuri: la box, categoria 60 kg prin Gheorghe Fiat și la pistol viteză prin Gheorghe Lichiardopol. Statistic, în cei 69 de ani de Olimpiade postbelice, la doar trei ediții România a obținut doar 4 medalii: la Helsinki în 1952, la Rio în 2016 și la Tokyo în 2020. În restul participărilor, până la Beijing 2008, România a impresionat, câștigând mereu peste 10 medalii olimpice, având și o prestație uluitoare la Jocurile Olimpice de la Los Angeles, când sportivii români au câștigat 53 de medalii (dintre care 20 de aur!!!). 

Ajunși în anii 2000, ultima ediție în care sportivii noștri au făcut istorie a fost ce de la Sydney. După acea ediție, de la care delegația țării noastre s-a întors cu 26 de medalii (din care 11 de aur!), sportul nostru a luat-o rău la vale, performanțele au devenit tot mai puține și rezultatele bune s-au bazat doar pe sclipirile câtorva sportivi de excepție la câteva discipline (gimnastică, canotaj, tir, scrimă, judo sau atletism), însă la care nu a existat continuitate.

Ion Țiriac a avut dreptate în 2000

De altfel, după JO de la Sydney din anul 2000, președintele Comitetului Olimpic Român, Ion Țiriac, și-a dat demisia. „Dacă statul nu va investi masiv în sport, sportul românesc va ajunge în lumea a treia. Eu nu pot garanta continuarea performanțelor dacă statul român nu se implică în susținerea sportului. După ce se vor retrage acești sportivi de excepție nu vine nimic din spate. Poate acești sportivi excepționali, care acum au luat 26 de medalii, vor mai duce o Olimpiadă. Dar după… vom ajunge să ne bucurăm cu 2-3”, declara Ion Țiriac la întoarcerea delegației noastre de la Sydney. 

Mai există „Școala românească de Gimnastică”?

Disciplina la care s-a produs cea mai mare prăbușire este gimnastica. Gimnastele și gimnaștii români, care au adus 72 de medalii, din care 25 de aur, abia au reușit la ultimele două ediții calificarea câtorva sportivi, s-a ratat calificarea echipelor (atât la masculin, cât și la feminin). La Rio a fost nevoie de rechemarea în sală a Cătălinei Ponor, în vârstă de 29 de ani și retrasă de doi ani, pentru a ne reprezenta la Jocurile Olimpice. 

La fel și anul acesta, a fost nevoie de chemarea Larisei Iordache, la 25 de ani, la o singură probă, la bârnă, și ea retrasă din activitate, sâcâită de multele accidentări. A participat, dar accidentările mai vechi s-au reactivat și a trebuit să se retragă din finala olimpică. Și la masculin a fost o situație similară: speranțele noastre s-au bazat pe veteranul Marian Drăgulescu, ajuns la 41 de ani! Așa se face că la ultimele două ediții, gimnastica românească nu a adus nicio medalie și, în afara unor rezultate bune la campionatele de juniori, nu se întrevede o nouă echipă națională puternică. Ultimele medalii, la Londra 2012, aur, argint și bronz. 

Larisa Iordache foto COSR.ro

Dacă ne uităm pe echipa României de la JO 2012, cu Larisa Iordache, Sandra Izbașa, Cătălina Ponor, Diana Bulimar, Diana Chelaru... mai avem acum sportive la nivelul acelora? Mai există „Școala românească de gimnastică” cu care dominam echipe puternice ca Rusia (inclusiv URSS), China, Germania (fosta DDR) sau SUA?

Canotajul ne-a salvat onoarea la Tokyo, dar noi îl închidem!

De la Tokyo canotajul s-a întors cu 3 medalii, o performanță surprinzătoare, având în vedere condițiile precare de pregătire de la Orșova (unde sportivii sunt chiar în pericol) sau de la Snagov (unde sportivii sunt șicanați de locuitorii din zonă). Totuși cele trei echipaje au salvat onoarea canotajului și au luat aceste medalii. Doar că recunoștința este o boală grea. Imediat după întoarcerea în țară, Federația Română de Canotaj a fost anunțată de Ministerul Sporturilor că nu mai există bani și sportivii trebuie să-și ia o vacanță forțată. „Sportivii vor fi afectați când vor afla că trebuie să renunțe la pregătire. Știrea este cumplită. Centrele olimpice se închid din lipsa banilor până la sfârșitul anului”, a declarat Sandu Pop, secretarul general al Federației  Române de Canotaj. 

Decizia ministerului este surprinzătoare, având în vedere că în luna august există două competiții; o regată europeană și Campionatele Mondiale pentru juniori, evenimente extrem de importante. „Norocul nostru este că Federația Internațională a anunțat anularea Campionatelor Mondiale de seniori, altfel nu am fi putut participa și ne făceam de cea mai mare rușine”, a mai declarat Sandu Pop.

Ana Maria Brînză a pus degetul pe rana sportului românesc

Deși mulți oficiali s-au ferit să facă comentarii vizavi de prestația sportivilor noștri la Jocurile Olimpice, vicecampioana olimpică de la Tokyo Ana Maria Brînză-Popescu s-a adresat direct ministrului Novak, cerându-i subvenționarea sportului românesc, nu doar pentru scrimă, o critică ce nu i-a picat deloc bine ministrului. Ana Maria însă a insistat: „Vreau și eu să văd cecul acela de cinci milioane cu care să construiți sălile alea de sport pentru copii, pe care le tot promiteți și pe care le tot așteptăm”, a declarat scrimera legitimată la Steaua.

Până la următoarele Jocuri Olimpice de la Paris 2024, COSR are de pregătit un ciclu olimpic mai scurt și trebuie să resusciteze discipline la care noi nu mai existăm în ultima vreme: gimnastică, atletism, box, lupte, haltere sau tir.

Am obosit să mai cer statului român bani pentru susținerea sportului, nu doar a gimnasticii. Am încercat și în calitate de consilier prezidențial, și în calitate de consilier al primului-ministru. Am cerut, am implorat, am amenințat cu demisia. Toate rugămințile mele au intrat pe o ureche și au ieșit pe alta. Am fost degeaba în acele funcții. Nu am reușit mai nimic. În oricare altă țară aș fi avut aceste funcții, și cu palmaresul pe care-l am, eram ascultat. La noi, nu!

Octavian Bellu, fost antrenor al lotului olimpic de gimnastică

Reportaj: Cadoul pe care Nicolae Ceaușescu ni l-a făcut din greșeală

Delta Bucureștiului,
locul unde paradisul a venit singur

Fotografii: Helmut Ignat

Reportaj: Un arc peste timp 2002-2019. Amintiri din personalul de Oltenița

1.000 de călători, zero bilete. 

Amintiri din personalul de Oltenița

Adi Munteanu

În anul 2002 am început să scriu un reportaj despre „trenul foamei”, sau „trenul blatiștilor”, pe ruta București Titan Sud - Oltenița, dar abundența de știri la televiziuni pe aceeași temă m-a făcut să nu-l mai finalizez. Dar am călătorit cu acel tren. Între timp, CFR Infrastructură a vândut acea rută unui operator privat iar CFR Călători a renunțat la trenurile spre Oltenița pentru că erau nerentabile: nu cumpăra nimeni bilet.

Să ne întoarcem în timp. În urmă cu 17 ani, ca să ajungi la Oltenița era o singură variantă: trenul din gara Titan Sud, la stația de metrou Republica. Transportul cu microbuze nu luase amploarea de azi și nici nu ar fi fost rentabile deoarece transportul cu trenul era aproape gratis. Mai exact era gratis pentru CFR Călători, pentru că, în realitate, fiecare pasager dădea 1-2 lei „nașului”, iar trenul, cu 5-6 vagoane, era plin-ochi. Eu am cumpărat bilet. Am surprins-o foarte tare și pe doamna de la casierie cu cererea mea. „Un bilet ați spus? Un moment, vă rog, să caut”. Foarte probabil ca nimeni să nu mai fi cumpărat un tichet de călătorie de ani buni. Am primit biletul. Ștampila mecanică aplicată avea la dată anul... 1999! Eram în anul de grație... 2002. 

Am urcat în tren. Vagoane vechi, mai potrivite pentru casare decât pentru călătorie. Nu se închideau ușile, geamurile, care dacă nu erau sparte, nu se închideau bine, canapelele erau rupte și tăiate. Despre toaletă nu este cazul să povestesc nimic. Amețea și musca.  Călătorii erau navetiști care se cunoșteam de ani de zile. Eu eram intrusul care nici loc pe banchetă nu avea cum să obțină. Erau rezervate pentru prietenii de șeptic, tabinet sau 66. Alții jucau table sau dame. Modul lor de a face să treacă vremea mai ușor, pentru că-i aștepta un drum lung. 

În 2002-2004 au fost organizate mai multe razii, împreună cu jandarmeria, pentru a-i depista pe călătorii fără bilet. S-a constat că nimeni nu achitase călătoria, pasagerii fiind lăsați în câmp. Dar situația nu s-a schimbat. A continuat obiceiul mersului cu «nașu’» până când CFR Călători a renunțat la ruta București-Oltenița.

Am stat mai mult în picioare. Mi-am zis că nu este cazul să mă plâng. Mă gândeam că cei 60 de kilometri până la Oltenița nu vor dura o veșnicie. Mi-am zis că într-o oră, maximum o oră și jumătate sunt la Oltenița. Nu m-am gândit nicio secundă că această distanță ar putea fi parcursă în aproape 5 ore. Și nu fuseseră accidente, inundații sau alte calamități. Pur și simplu trenul mergea foarte încet pentru a se mai putea urca sau coborî, chiar și în câmp, alți călători. Îmi aduc aminte că s-a tras de 18 ori semnalul de alarmă doar ca unii să se urce din fața casei sau să coboare direct acasă, deși gara era la câteva sute de metri depărtare. Ce m-a surprins atunci a fost că nimeni nu era deranjat de întârzierea asta. Își vedeau liniștiți de jocul de cărți sau de băutura din cănile de inox, „rezistente la orice”. Era ritualul lor zilnic. Pe lângă asta, puteai tăia fumul de țigară cu cuțitul. Deși era destulă ventilație, geamuri sparte, cu atâtea uși deschise, norul de fum de țigară... era lipit de vagon. 

Toți m-au bănuit că sunt spion. Ori de la Polițe, ori de la CFR

Vine și nașul. Se salută golănește cu pasagerii. Se știu de ani de zile. „Cum e tariful, azi, șefule?”. „1 leu până la Budești,  2 lei după”. Eu dădusem 6,5 lei pe bilet. I-l întind. Niciodată nu am văzut o figură mai surprinsă. Se uita la el cu ură. „E vechi, e din 99. Nu e valabil”, îmi zice. „Ba este cumpărat chiar azi, cu 10 minute înainte să urc în tren”. Sincer, credeam că mă va amenda pentru simplul fapt că eram singurul plătitor de bilet din tot trenul, după aproximarea mea, circa 1.000 de călători. Și cu siguranță m-ar fi amendat dacă... ar fi avut la el carnețelul acela cu chitanțe pentru amendă. Avea în spate și o „armată” de complici care m-ar fi dat jos din tren chiar în câmp. Eram intrusul care nu a dat 2 lei până la Oltenița. Comisesem infamia de a da „statului” 6,5 lei. Nu le eram deloc util. Am încercat să le explic că dacă nimeni nu plătește bilet, cândva acest tren se va desființa, pentru că nu produce nimic. „Este trenul nostru. Stăm în trenul ăsta mai mult decât cu familia sau la serviciu”. I-am liniștit când le-am spus că sunt de la un ziar și că nu mă interesează să provoc vreun scandal. Nașul, însă, a stat tot timpul cu ochii pe mine. M-am mutat în alt vagon... a venit după mine. M-am mutat iar... din nou după mine. „Șefu’, i-am zis, nu sunt nici spion, nici supracontrol. Sunt de la un ziar și am o treabă la Oltenița. Mâine mă întorc la București”. „Ia avionul. Dacă te prind în trenul meu, te dau jos. Poți cumpăra și 1.000 de bilete, că tot te dau jos din trenul meu. Ăsta e trenul meu, aici eu sunt șeful!”. 

Trecuse o oră de când plecasem din București și nu ajunsesem nici măcar la Cucuieți, la doar 18 kilometri de Capitală. Dar trenul oprise de câteva ori „să-i lase pe oameni acasă”. 

„Când 1.000 de oameni îți bagă fiecare 1-2 lei în buzunar, trenul merge cum vor ei. Sunt mulțumiți și nașii, și mecanicii, că împart «prada»”, Călător în 2002

Până la Budești a tot oprit, chiar și din kilometru în kilometru.  Marea masă a călătorilor erau din Gălbinași, Vasilați, Frunzărești, Tânganu. Apoi, de la Buzești pot spune că trenul s-a eliberat. Din mia de pasageri am mai rămas cel mult 100. Acum mi-a fost simplu să abordez navetiștii. Nu mai erau „gașcă”, nu mai erau cu ochii în cărți sau table. I-am întrebat ce vor face dacă ruta asta București-Oltenița se va închide, pentru că la CFR Călători sunt pierderi mari și că exista zvonul că vor desființa traseele nerentabile. „Dacă suspendă trenul... murim. Nu am cum să dau 13 lei pe zi, dus-întors. O să plec în Spania sau Italia”. 

Am ajuns la Oltenița la ora 22.45. Plecat din București la ora 18.00. Aproape cinci ore pentru 60 de kilometri, pe calea ferată, cu prioritate, fără semafoare, fără ambuteiaje. Dar, când circuli cu niște mărunți dați nașului...

Până la plecarea trenului de întoarcere am stat în bufetul gării. Surpriza mea a fost că nu toți au plecat spre casele lor. Câțiva au rămas, alături de mine în gară. Apoi am observat că au avut musafiri. Le-au adus pachete, genți, apoi i-au lăsat. „Nu mergeți acasă?”. „Nu am timp. La ora 7 trebuie să fiu la obiectiv. Sunt paznic. Dar dorm în tren. Și când mă duc, și când mă întorc”. „Dar acasă?”. „Când îmi dă patronul liber. O zi-două. În rest nu am când. Trenul ăsta e casa mea. Petrec mai mult timp în blestematul ăsta de tren decât cu nevasta”.

În gara din Oltenița veneau familiile să le aducă schimburi, mâncare, chiar și bani. Navetiști rămâneau la crâșma din gară așteptând trenul înapoi spre București.

Trenul a plecat înapoi spre București la ora 2,30. Mi-am cumpărat bilet de la casa din gara Oltenița, și iar am produs stupoare. „Chiar vreți să luați bilet?”. 

Drumul de întoarcere s-a desfășurat după același tipar. Primii ocupau banchetele  pentru restul navetiștilor care urmau să urce. „Să tragi semnalul înainte de Curcani, să urce și Costică!”. „Îl trag, nu uit”. 

La întoarcere a fost alt controlor, dar tot pe 1-2 lei s-a călătorit. Și pe el l-am surprins cu „cartonașul” de 6,5 lei. A făcut o față de parcă i-aș fi luat lui banii din buzunar. Nu avea nici clește cu care să compoteze biletul! În rest, nu era deranjat că trenul se oprea în câmp să mai urce și alții. Am ajuns la București cu 10 minute înainte de ora 7, aproape 5 ore de „călătorie”, iar trenul s-a golit imediat. Eu am mai stat să văd dacă se va face curățenie în vagoane. Nu s-a făcut.

Pe aceeași rută, trenurile private au devenit rentabile

Cum era de așteptat, în 2012 CFR Călători a renunțat la ruta București-Oltenița, pentru că era nerentabilă. Era evident atâta timp cât nimeni nu cumpăra bilet. Traficul a fost preluat de un operator privat, Trans Feroviar Călători (TFC). Acesta a adus vagoane noi și a instituit regula: „Toată lumea cumpără bilet! Gata cu mersul cu nașul!”.

Acum nu mai este „spectaculos”. E doar o călătorie normală cu trenul

După 17 ani am mers din nou la gara Titan Sud. Situația nu se poate compara cu ce era în 2002. Trenuri curate, iar călătoria, care acum chiar se poate numi „călătorie”, durează mai puțin de o oră și jumătate până la Oltenița. Biletul costă 8 lei și, de câți va ani, se poate achiziționa și online. Mai mult, pasagerii au și internet gratuit. 

Am stat de vorbă cu un naș al operatorului TFC. „Știți, probabil, că pe vremuri acest tren era numit «trenul blatiștilor» sau «trenul foamei». Nimeni nu cumpăra bilet”. „Da, cunosc. Am avut mari probleme la început până i-am obișnuit că nu mai merge «cu nașu’». Dar s-au dat pe brazdă. Le oferim confort, curățenie în vagoane și e mai ieftin biletul decât era înainte la CFR. În plus, înainte era un tren dimineața și unul seara. Noi avem 12 trenuri dus, 12 trenuri întors. Dimineața și seara pleacă și din oră-n oră”. „Până la Oltenița facem o oră și 20 de minute. Ar merge mai repede, dar sunt câteva zone cu restricție de viteză. Șina este veche și nu vrem să riscăm nimic. Sunt multe stații și, fiind tren Regio, fostele «personale», oprește în toate stațiile și haltele. Dar nu mai este ca pe vremuri. Toți cumpără bilet, nimeni nu mai trage semnalul de alarmă aproape de casă”. 

Întrebarea rămâne. Cum de un operator privat este în stare să facă rentabilă o rută pe care CFR Călători mergea în pagubă? În plus, privatul a suplimentat trenurile, de la 5 pe zi, la 12. „Așa este la stat. Nimeni nu are interesul să se facă profit”, îmi spune nașul. „Credeți că mie nu mi-ar conveni să iau și salariu și să iau 2-3 lei de la călători? Aș face, probabil, 7-800 de lei doar la un dus până la Oltenița. Dar nu riscăm așa ceva. Odată că dacă nu se vând bilete, nu se încasează bani, patronul desființează ruta și eu rămân pe drumuri. În plus, risc și pușcăria. Nu e nimeni dispus să riște așa ceva”.

„O cafea bună o cere pe a doua”

Coffee Made in Romania

Există cafea românească? Există un brand românesc de cafea? Desigur, o astfel de idee te-ar duce cu mintea la cine știe ce curajos care s-a apucat să cultive cafea în România. Așa m-am gândit și eu când am auzit de „cafea românească”. Evident, nu se cultivă cafeaua în țara noastră. Arbustul de cafea crește doar în anumite zone ale lumii și acestea sunt plantații cunoscute, în zone calde, tropicale, Etiopia, India, Costa Rica, Honduras, Mexic, Brazilia, Columbia, Kenya etc. Fiecare soi are particularitatea lui în funcție de sol, climă sau altitudinea la care este plantat. Secretul unei cafele bune stă în felul în care sunt combinate diferite soiuri de boabe și de felul în care sunt prăjite. În spatele unei lingurițe de cafea se află o adevărată industrie a degustatului de diferite tipuri de recolte, aduse de pe toate meridianele lumii, îmbinate în funcție de aromele, aciditatea sau duritatea fiecăruia. 

Sincer, inițial, am luat în glumă ideea unei cafele românești. De unde și până unde? Adică un fel de „Cafea de Bărăgan”? Sau poate „Cafea de Măcin”? Și, totuși, există șase producători români de cafea. Curiozitatea m-a făcut să vizitez o astfel de fabrică de cafea. Lângă București, în comuna Cornetu, și, desigur, nu am descoperit un câmp cu o „livadă” de cafea și cu zeci de culegători. Cafeaua este importată, însă este verde. Ea se prăjește aici, se macină aici, se combină aici cu alte soiuri după rețeta proprie, se degustă și abia apoi se ambalează. Aproximativ o tonă de cafea pe zi. Am asistat la un întreg ciclu de producere a unui sortiment, o combinație de șapte soiuri, de pe toate continentele. De exemplu, cafeaua Arabica, care se cultivă în Etiopia, are un conținut scăzut de cofeină, însă este foarte aromată. Dar împreună cu un soi de cafea Robusta, cu un conținut mare de cofeină, adusă din Zair, Liberia sau Congo, se obține și aromă, și „duritate”. Apoi, în rețetă mai sunt adăugate alte câteva soiuri: din India (pentru aciditate), din Costa Rica (pentru parfumul ei), din Brazilia (o aromă specifică) și chiar de pe Insula Sfânta Elena, unde este cultivată pe sol vulcanic, oferind mai multă asprime. Amestecul de soiuri este doar prima fază. Urmează „măiestria” prăjitului, unde și o secundă în plus sau în minus, sau o diferență de doar câteva grade în cuptor poate compromite întreaga producție. 

Secretul unei cafele bune: combinarea aromelor

Am asistat o zi întreagă la întregul proces de fabricare a unei tone de cafea, de la amestec, prăjire, măcinare și ambalare. Însă înainte de ambalare, poate cea mai interesantă parte, am asistat la o degustare, verificarea calității. Trei degustători profesioniști au studiat cu mare atenție toate aspectele: arome, aciditate, asprime. Am luat și eu parte la degustare, dar, nefiind un fin cunoscător în ale degustatului de cafea, nu am putut spune decât „da, e bună”. Profesioniștii, însă, au completat, cu mare atenție, câteva tabele cu valorile din rețetă. La final au decis: „Corespunde, se poate trece la ambalare”.

„Parcă e mai bună asta făcută la noi”

Plecat de la fabrică, am colindat prin mai multe cafenele din București și am cerut „cafea românească”. În majoritatea locurilor, oferta a fost cu brandurile internaționale cunoscute. „Dar cafea românască aveți?”. „Cafea românească?! Nu! Există așa ceva?” „Există, așa cum există și cafea germană, austriacă sau italiană. Nici acolo nu se cultivă cafea”, am spus. Dar am găsit și locuri unde se știa de mărcile românești. „Aha, de aia artizanală. Da, avem”. Cu cele câteva cunoștințe acumulate la fabrică mi-am testat și eu simțurile. Am cerut o cafea românească și o cafea de marcă cunoscută, ambele espresso, și pot spune că cea românească e mult mai aromată. În general mărcile mari folosesc un singur soi de cafea, fie Arabica, fie Robusta, fie Columbia, fie Brazilia. „Dumneavoastră beți cafea de asta «artizanală»?”, l-am întrebat pe barman. „Nu prea. O prefer pe asta de la aparat. Apăs un buton și gata”. L-am invitat să facem un test împreună. „Una de-aia și una de-aia?”. „Da”. „Ei... parcă e mai bună asta a noastră. E mai aromată, parcă e și mai parfumată. Să mai bem una”. Am ajuns, astfel la vorba lui Mihai Florescu, producătorul mărcii „Leonard Caffe”: „o cafea bună o cere pe a doua. Prima ceașcă o bei repede, pentru efectul imediat pe care-l are. Apoi, a doua cafea se bea încet, se savurează”. 

Export în SUA, Franța și Germania

A doua zi am fost din nou la fabrică și am vorbit despre vizitele mele prin cafenele. Desigur, tot la o cafea. „Noi producem o tonă pe zi, cam cât două rafturi la un hipermarchet, dar producem o altfel de cafea. Avem rețetele noastre. Putem spune că este artizanală. Secretul nostru este combinarea mai multor soiuri de boabe. Fiecare vine cu ceva particular care îmbogățește aroma cafelei”, spune Mihai Florescu. „Sunt mulțumit că avem clienții noștri statornici, de peste 25 de ani, cum este Casa Regală a României dar și cafenele din zona Horeca”. I-am povestit de replicile primite de tipul „Cum așa? Cafea românească? Unde se cultivă cafea la noi?”. „De exemplu, marca «Davidoff» se face numai la Hamburg, dar, la fel ca și noi, importă boabele verzi de peste tot din lume și o prepară după rețetele lor. Înainte de Revoluție era la mare modă marca «Vienner Café», produsă în Austria. Evident că nici în Austria nu există arbori de cafea. Arta este în a alege și combina soiuri. Iar asta durează ani de zile. Eu, de exemplu, în cei 25 de ani de când am intrat în afacerea asta, am testat sute de soiuri și sute de combinații până am ajuns la cele șase rețete principale pe care le producem. Este o muncă dificilă. De exemplu, o cafea doar un pic mai arsă are un alt gust. Să știți că este posibil ca din greșeală să-ți iasă o altă aromă foarte bună. Dar este mult, foarte mult de testat și degustat”. „Sunteți șase producători de cafea românească. Puteți concura marii producători?”. „Nici nu ne propunem. Avem o nișă a noastră, pentru cunoscători și amatorii de cafea bună. De asemenea, ne bucurăm că și exportăm. Și în Franța, și în Statele Unite, și în Germania”.

Cum este mai bună o cafea? La ibric, espresso sau la filtru?

Cum preparăm mai bine cafeaua? Prin metoda tradițională, turcească, la ibric, sau cele moderne, la espressor, la filtru, la syphon, sau chiar infuzată la rece? „Noi recomandăm espresso. Nu doar că este o tehnologie modernă, dar presiunea aburului extrage mai bine aromele din cafea. Desigur, fiecare om are gusturile lui. Sunt oameni care beau fără zahăr, alții beau cu mult lapte. Eu, repet, recomand espresso. Și, neapărat, înainte de a lua prima gură, trebuie băut un pahar cu apă pentru ca în gură să nu mai fie alte arome. Să simți doar gustul de cafea. Apoi, iar mă repet, trebuie băută și a doua ceașcă, dar încet, savurată îndelung. Așa vă puteți bucura deplin de calitatea și aromele unei cafele bune”.

Adi Munteanu

„69” a devenit „6 - Dragnea” și „9 - Dragnea”

Scrisoare deschisă

Domnule Dragnea, aveți obligația de a introduce în Programul de Guvernare, indiferent de costuri!, reabilitarea muii (miei, muiei, muiței etc.). Cred că ați greșit pe undeva și ați neglijat acest aspect încât muia (muea, m_ _ _a, muiuța etc.) a ajuns la valoare minimă istorică, și nu este normal. Practic ați pus monopol pe muie (mue, m_ _e, muiuț, muiuță etc.). Ați luat-o dumneavoastră pe toată.

Mai grav este că ați isprăvit și toată recolta pe anii care urmează! Iar nu este corect. Mârșăvia dumneavostră a secătuit chiar și ultimile izvoare de muie. Am văzut la TV că săraca muie s-a uscat prematur pe araci. Și nu este de la secetă, ci pentru că deja nu mai are căutare și nu o mai întreține nimeni, nu o mai udă, nu o mai prășește. A devenit o chestie atât de comună încât nu mai are farmec. Nu mai este o chestie ascundă, discretă, intimă. Nu! Acum este legală, la vedere, prea liberă și, din păcate pentru noi, toată merge exclusiv la dumneavoastră. Culmea, chiar și pe centură s-a ajuns să fim ademeniți de respectivele fete cu bonuri de masă, că șomează săracele fără dâră de activitate.

În vremurile bune ale muii, la o bere (domnii), sau la un Campari (doamnele), mai auzeai un „mamă ce am comis aseară! Ce tipă! Ce meserie”, sau „Fatooo, ce l-am surprins azi-noapte pe omul meu cu o minune de...”. Acum nu mai auzi așa ceva. Pentru că nu se mai discută decât despre mustața dumneavoastră. Și când vine vorba despre asta dispare din stadiu incipient erecția, plăcerea, dorința...  „Bă! Nici muia nu mai este ce-a fost o dată!”. Parcă ar fi cu „E”-uri. Mă rog, în cazul dumneavoastră, cu „D”-uri și cu „PSD”-uri.

Până și 69 dă cu zecimale! Tradiționalul 69 a ajuns „6 - Dragnea” și „9 - Dragnea”, un fel de 13-14 jenant (adică faci 13-14 de jenă).

Nu știu cum stați cu amicii dumneavoastră de prin Parlamentul European, dar cred că este cazul să cereți niște subvenții de la UE, dar, atenție, să nu o luați dumneavoastră din nou pe toată! Știm cu toții că vă place (ați demonstrat deja asta), că e posibil să faceți din „Muie Dragnea” un brand de țară mai tare ca Frunza Udrei, dar trebuie să vă gândiți și la popor. Nu trebuie să fiți chiar în toată muia poporului. Poate poporul mai are și alte griji, nu doar să vă ofere muia zilnică.

Cred că este trist și pentru Irinuca (săraca de ea) că „Muie Dragnea” a devenit deja o tradiție, un salut, un semn colectiv. Cred că distinsa doamnă se simte ciudat, dată la o parte, neglijată. Cred că se și întreabă, sărăcuța, ea ce mai caută prin viața ei dacă nu mai este doar a ei, ci trebuie să stea, sărăcuța, la coadă, cu 20 și ceva de milioane de amatori mult mai dornici în fața ei. Ca pe vremuri la coadă la carne. Aici trebuie să-i explicați câte ceva, de exemplu, ce se întâmpla când venea camionul cu carne (muie în zilele de azi) și cum toată lumea se băga în față. Cei puternici răzbeau printre primii. Cei mai slabi prindeau doar resturi. De aia mi-e milă de ea... n-o văd prea puternică. Săraca mai poate prinde doar de aia congelată și trebuie să și-o încălzească singură.

Pe de altă parte, cred să celălalt muist al nației, Băsescu, a fost ceva mai pragmatic ca dumneavoastră. El a preferat s-o sugă de la licuriciul ăla mare. Matale ai preferat licuricii ăia mici. Dar al naibii de mulți. Nu mă prea bag în preferințele oamenilor. În principiu este posibil să aveți noroc. Poate licuriciul ăla mare e bleg și neperformant, iar din ăștia mici și mulți poate găsești cel puțin unul OK. Poate aveți dreptate. Dar... orișicât... să testezi atâția...

Ați mai avea o variantă. Dispăreți! Oriunde! La pușcăie, în Madagascar, în Brazilia, în Costa Rica... Poporul ăsta vă va trece la indexul celorlalți muiști (Năstase, Hrebenciuc, Ponta, Iliescu, Miki Șpagă, Petre Roman și alții). Să știți că muia nedată este în timp uitată și poate aveți noroc.

Semnat Dragnea F. Lazio

12 ani fără Moțu Pittiș, cel care ne-a învățat cum se numesc cei patru Beatles

Foto: Victor Stroe (Jurnalul Național)

Au trecut 12 ani de când s-a stins Moțu Pittiș și am câteva regrete. Nu a apucat momentul în care lui Bob Dylan i-a fost decernat Premiul Nobel pentru Literatură. Regret, de asemenea, că nu a apucat să-l vadă pe Dylan la București. Mai am un mare regret. Că nu a reușit să meargă la Woodstock în 1994. Însă cel mai mare regret este că nu mai este printre noi cel care ne-a învățat cum se numesc cei patru Beatles. 

Adi Munteanu

L-am cunoscut pe Moțu în ianuarie 1980, aveam 12 ani, și, desigur J, aveam o trupă rock. Auzisem că la Iris a venit un nou solist vocal, Cristi Minculescu, care „rupe”. Auzise și Moțu vestea asta și a venit și el la fostul Club T4, de pe strada Turturelelor, să cunoască noua senzație. „Dacă mai ești și rapidist…”, i-a zis Moțu. „Nu, domnule Pittiș, sunt cu Știința. Țin cu Craiova”, i-a răspuns Cristi.

Și am asistat la repetiția unui Iris inedit, în care nu mai era niciun component al vechiului Iris. Nelu Dumitrescu și Nuțu Olteanu plecaseră la Roșu și Negru, Sorin Chifiriuc plecase și el la proiecte noi, iar vocalistul Lucian Chivu anunțase că se lasă. Iar noul Iris, nășit de impresarul Mircea Muscaliu și de Florian Pittiș, cu „Mincu”, Anton Hașiaș, Adrian Ilie, Vali Neamțu și Dan Cimpoeru încerca să mențină numele trupei.

Eu, însă eram mai fascinat de prezența lui Florian Pittiș. A fost o seară lungă. Era și ziua lui Cristi Minculescu, împlinea 21 de ani, iar Mircea Muscaliu aranjase o masă „cu de toate”.

Ei bine, până spre dimineață am avut ocazia să-l „sufoc” pe Moțu. I-am împuiat capul cu toate tâmpeniile mele de puști de 12 ani. Eram mândru că aveam un disc Rolling Stones, „It’s Only Rock and Roll” și că pot asculta și o zi întreagă „In-A-Gadda-Da-Vida”. Ei bine, atunci i-am captat atenția.

„Copile, îmi zice, vrei să faci muzică? Nu este însă suficient să asculți un singur album al unei trupe ca să înveți și să înțelegi ce asculți. Nicidecum. De exemplu, dacă-ți place Rolling Stones trebuie să asculți cap-coadă toate discurile lor, de la primul la ultimul. Să le simți evoluția muzicală, să le înțelegi mesajul. Dacă vrei, îți pot da traducerea tuturor versurilor de la Rolling Stones. Dacă nu ai toate discurile, vino cu benzi și ți le înregistrez eu. Caută-mă la teatru, la Icoanei! Dar nu uita de Beatles și de Bob Dylan. Sunt esențiali în evoluția muzicii”. Ca mucos cum eram eu, era inevitabil să nu comit o nefăcută. I-am spus că de la Beatles îmi plac mult bluzurile „Yersterday” și „Girl”… Aproape că a urlat la mine. „Alea nu-s bluzuri! Sunt BA-LA-DE! Blues-ul este cu totul altceva. Copile, trebuie să asculți muuultă muzică”. Avea dreptate. Eram fixat doar pe Judas Priest, Iron Maiden, Led Zeppelin și Deep Purple, iar Iron Butterfly era un microb implantat de fratele meu.

L-am căutat la teatru. „Lucia Sturdza Bulandra” sala Grădina Icoanei. Nu știam care este programul actorilor. Eu credeam că actorii se duc dimineață la serviciu, ca toată lumea, și stau până la ora 17.00. În consecință, la ora 10 dimineața eram în fața teatrului. Singura persoană prezentă la ora aia era vânzătoarea de la casa de bilete. O doamnă total dezagreabilă. „Crezi că oricine vine aici poate intra în teatru așa cum vrea?” Perdaful a continuat minute bune. Nici nu am apucat să întreb dacă Moțu are repetiție sau spectacol în acea zi. Stăteam ca un gândăcel ce aștepta spășit să fie strivit de doamna care vindea bilete la teatru. Într-un moment de respiro al ei am reușit să strecor o întrebare. „Credeți că domnul Pittiș vine azi la teatru?”. „Normal că vine! Are spectacol diseară cu «bitălșii».” Cu «bitălșii»?!?!? M-am retras strategic să mă uit pe un panou unde era programul săptămânii. Trona afișul cu spectacolul la zi: „Cum se numeau cei patru Beatles”. Piesă de teatru! O întreb iar pe doamnă. „Asta e piesă de teatru?”. „Da, bă! A avut premiera acu vreo lună. E cu Pittiș și cu Mariana Mihuț”. Eu habar nu aveam cine este marea actriță Mariana Mihuț. Io-l știam doar pe Pittiș. De la radio și de la renașterea Iris. Restul actorilor nu-mi spuneau mare lucru.

Ei bine, am luat bilet pentru reprezentația de seară. Între timp a apărut Gelu Golgeag. Nici pe el nu-l cunoșteam. Credeam că este vreun mașinist, vreun tehnician. „Aveți idee pe la ce oră apare domnul Florian Pittiș? Am cumpărat bilet pentru spectacolul de diseară”. „Moțu tre’ să apară. E pe drum”. Era ora 16.00 și deja aveam vreo șase ore de stat pe o bancă în fața teatrului. Aveam bilet, în ultimul rând, în colțul sălii, probabil ultimul nevândut. Dar așteptam.

Și apare Moțu. Zvâcnesc brust în fața lui, mai să-l sperii. Am bălmăjit niște cuvinte cu care aș fi putut concura cu succes la Campionatul Mondial de Incoerență. Se uita la mine și încerca, răbdător, să afle cam ce vreau eu de la viața lui. „Ia taci un pic. Nu pricep o iotă din ce spui tu. Cine ești și de ce m-ai oprit. Am spectacol și trebuie să mă pregătesc”. Să nu credeți că am fost mai coerent. Poate mai rău!

„Te știu. Ne-am mai văzut la ziua lui Cristi Minculescu”, îmi zice. Au fost câteva cuvinte care mi-au permis să respir și să devin cât de cât coerent. „Mi-ați spus să vă caut la teatru să mă învățați să gândesc muzica”. „Ne vedem după spectacol. La jumătate de oră după aplauzele de final te aștept în cabină”.

Spectacolul era programat la ora 19.00, eu eram plecat de dimineață de la ora 9 de acasă, iar pe vremea aia nu erau șaormerii la fiecare colț de stradă. Booon, la ora 18,30 se deschid ușile pentru accesul în sală. Evident că am fost primul spectator care a intrat. Speram să găsesc un bufet unde să mănânc ceva. Ciocolată și Ci-co.

Și începe și piesa. Numele ei: „Cum se numeau cei patru Beatles”, iar eu mă așteptam să se asculte mult Beatles, măcar ca fundal sonor. Ei bine, nici vorbă. Pentru cei care nu au văzut piesa, acțiunea se petrece în studioul unui post de radio, unde, la un moment dat, pentru câștigarea unui concurs radiofonic, parcă o excursie dacă mă ajută memoria, s-a pus întrebarea „Cum se numeau cei patru Beatles?”.

Dar ce m-a „rupt” în aceal spectacol a fost rolul jucat de Moțu, DJ la un post de radio. Cu pupitru, cu platane, cu sute de discuri single, pe care le jongla fabulos. Nu știu dacă era live tot ce făcea el, putea fi playback, dar mi-am zis atunci că dacă n-o să-mi iasă să ajung chitarist sau muzician, cu siguranță voi vrea să fiu om de radio.

După spectacol mă uitam la ceas din secundă în secundă să treacă acea jumătate de oră ca să-l invadez pe Moțu în bârlogul lui de la teatru. Și am vorbit. Mult. Până spre dimineață. Era obosit după spectacol, dar, cred eu, l-am impresionat eu cu ceva. Poate cu dorința mea de a învăța de la el orice… Poate cu faptul că eram ochi și urechi la tot ce-mi spunea el…

Și a început lecția: „Există trei puncte din care trebuie să începi. Primul este Bob Dylan, care este creatorul tuturor. Pe doi este Beatles, cei care au creat balada pop-rock, și The Rolling Stones care au creat blues-rock-ul modern. Pe lângă ei, trebuie să asculți mii de muzicieni care s-au inspirat din acești monștri sacri. Dar, nu uita că inclusiv John Lennon se voia a fi un Elvis. Care Elvis a luat piesele altor mari muzicieni. Chiar și Dylan s-a vrut un fel de Elvis. Ai mult de ascultat, copile! După aia trecem la blues-ul clasic, la jazz”.

După câteva luni m-a invitat la el acasă ca să-mi înregistreze niște benzi. Dylan, Free, Cream și Yardbyrds. „Pentru început”. Eu credeam că o să-l impresionez cu un disc pe care-l cumpărasem de la un vapoream în față la „Muzica”, Reo Speedwagon – „Nine Lives”, disc lansat relativ recent, aproape un an. Ei bine, îl știa. Nu l-am surprins cu nimic.

Mi-a dat un teanc de benzi, înregistrate pe viteza „19”, de Hi-Fi. Pentru cei care-și aduc aminte, la începutul anilor '80 erau puține magnetogoane care aveau viteza „19”, majoritatea fiind pe „4” sau „9”. Nici eu nu aveam pe magul meu nu aveam, dar mi-a recomandat un meșter strungar, care mi-a schimbat tamburul magnetofonulului „Unitra” și am intrat și eu în rândul lumii, și mai posedam deja zeci de benzi înregistrate la prima mână, „de pe disc”, de la Florian Pittiș.

Totodată mi-a dat un teanc de foi. Versuri. Traduceri ale lui și ale lui Adrian Păunescu cu textele lui Dylan. „Pe astea trebuie să le mănânci pe pâine!”

Am pierdut foile. Rând pe rând mi-au fost „arestate” de colegii de școală. „O copiez și ți-o aduc înapoi!” Regret și acum că pe foarte multe din ele nici nu am apucat să le citesc...

„Când copiezi o piesă să o cânți atât de bine încât autorul să nu și-o recunoască”

La a doua vizită acasă la Moțu am mers și cu chitara. „Compusesem” o piesă. Eu o credeam originală. Așa credeam eu. Prezent în seara aceea era și Mircea Vintilă, bunul prieten al Moțului. Am cântat „compoziția” mea și mi-a pus imediat 3-4 piese din care eu, inconștient, luasem nuanțe. Poate mai mult decât nuanțe. „Trebuie să asculți mult mai mult. Ai timp, ai 12-13 ani. Nu te crede imediat Blackmore sau Page. Ia-o ușor, cu mult studiu”. Mircea Vintilă, care nu m-a scos din „Cioculeț” toată seara, mă mai împungea. „Tu chiar vrei să faci asta? Vrei să faci muzică? Nu vezi cât de greu se intră la Conservator?”

O vreme nu l-am mai pisat la cap. Am avut însă în 1982 oportunitatea, pentru foarte puțin timp, de cânta în Iris. Al doilea chitarist, Dan Cimpoeru, lipsea mult la repetiții, iar Adi Ilie nu accepta asta. Adrian Ilie mă văzuse pe la Clubul T4 și i-am părut util în trupă să-i țin armonia. Mi-a dat de învățat cinci piese compoziții ale lui și încă cinci piese cover. AC/DC, Judas Priest, Whitesnake. Mi-era o frică de Adrian Ilie... Eu, un mucos de 13 ani. M-am dus la Moțu Pittiș cu chitara și i-am cerut sfatul. „Uite cum cânt Judas. Fac bine ce fac? E cazul să mai merg la Iris? Aș putea face față?”. „Adi, băiatule. Când copiezi o piesă trebuie să o cânți atât de bine încât autorul să nu și-o recunoască. Dacă nu o poți face, n-o face”. A doua zi am renunțat la Iris, la nici 13 ani, dar am învățat mult de la Adrian Ilie. 

Apoi am realizat că asta a fost tot pentru mine cu cântatul. Deja nu-mi mai plăcea scena. Voiam „în spatele butoanelor”, la radio. Deja văzusem „Cum se numeau cei patru Beatles” de vreo 15 ori, știam fiecare replică. Deja microbul radioului mă luase și mă visam la radio.

„Moțule, vreau radio. Învață-mă!” „Nu am timp. Am spectacole și, mai nou, pregătesc în spectacol cu muzică Beatles. O să-i spun probabil «Poezia muzicii tinere». E mai ușor să obțin aprobarea cu numele ăsta. O să fie «Cum se numeau cei patru Beatles», dar cu muzică Beatles din perioada 1962-1966. De anul viitor fac partea a doua, cu perioada 1967-1970, plus Lennon solo, McCartney solo, Harrison solo, Ringo Star Solo. Va fi, de fapt, audiție de Beatles. Tinerii trebuie să cunoască mai bine grupul ăsta”, spunea el entuziasmat.

Fix după un an, se lansa PMT („Poezia muzicii tinere”) și a devenit în doar câteva săptămâni locul care coagula rockărimea tânără. Sala nu cred că avea 700 de locuri, dar era plină-ochi, iar afară mai erau 2-300 de ghinioniști care nu mai aveau unde să intre.

Este ceva haios de menționat aici. Vânzătoarea de bilete avea acum o mare dificultate: erau două piese cu «bitălșii».

„La care piesă doriți bilete? La «Cum se numeau cei patru Beatles» cu Beatles, sau la «Cum se numeau cei patru Beatles» fără Beatles?”

Însă, după cum era de așteptat, succesul PMT a deranjat pe șefii de la Consiliul Culturii, de pe la Partid, de pe la UTC. Nu era deloc confortabil pentru sistem ca o mulțime de tineri să vină să asculte muzică bună, rock, occidentală, decadentă. Nu prea era în regulă pentru Partid. A fost așteptat un pretext ca acest spectacol să fie suspendat, iar pretextul a venit: incidentul din 1985 de la Cenaclul Flacăra, întâmplare care i-a retezat și lui Florian Pittiș PMT-ul tocmai când urma să treacă la versiunea a doua.

Ce se întâmpla de fapt atât de grav la PMT? Până la urmă erau două ore de audiție muzicală. Beatles anii '62-'66, câteva piese Rolling Stones, Bob Dylan, Stepenwolf, întrebări prin bilețele, răspunsuri sincere și detaliate din partea lui, era o libertate totală acolo în sală. Izolată de exteriorul securist. Înăuntru Moțu ne făcea să simțim că suntem prezenți la un concert Beatles. Desigur că eram supravegheați de câțiva intruși, dar nu se întâmpla nimic deosebit. Cred că se plictiseau de moarte. Erau, săracii de ei, supuși unui chin teribil: obligați să asculte muzică și să nu constate nimic spectaculos.

Cert este că au fost suspendate ambele spectacole. Și PMT și „Cei patru Beatles”, deși cozile la bilete rivalizau cu cele de la Premial, pâine sau lapte. A fost și perioada în care pe Moțu Pittiș l-au tot înghiontit să se tundă. Nu s-a tuns. Părul lui era un subiect tabu, ca și țigările Carpați fără filtru de Sf. Gheorghe.

După suspendarea PMT era nelipsit concertele rock ale vremii pe care le și prezenta. Fie Iris, fie Compact, fie Celelalte Cuvinte – feblețea lui, fie Roata lui Sorin Chifiriuc, fie pe Alexandru Andrieș.

Ne-am revăzut face to face abia după revoluție, în 1992, sub cireșul de la Migas Real Compact. Aveam deja doi ani de radio. M-a felicitat. „Vezi? Ai avut curaj să-ți urmezi visul”.

Pasărea Colibri

În acele lungi nopți de sub cireșul de la Migas s-au petrecut lucruri minunate. Dacă am fi avut inspirația să înregistrăm tot ce s-a întâmplat atunci…

Într-una din seri s-a nimerit o gașcă mai mare. Mircea Baniciu, Vasile Șeicaru, Mircea Vintilă, Moțu Pittiș, cei de la Compact, Direcția 5 și câțiva amici. Nu mai țin minte exact cine l-a rugat pe Mircea Vintilă să ne cânte „Mielul”. „Cioculeț, nici n-o mai știu. N-am mai cântat-o de ani de zile.”

Mircea Baniciu însă o știa. Și s-a cântat pe toate vocile acelei seri. S-a mai cântat și „Un om pe niște scări” după care Florian Pittiș a venit cu ideea. „Păi e cazul să facem un grup. «Pasărea Phoenix» nu merge, e luat, dar să alegem nume pe cea mai mică pasăre, «Pasărea Colibri»”. Și Pasărea Colibri i-a rămas numele. După câteva zile Vasile Șeicaru a anunțat că el nu se mai alătură grupului.

Peste ani atât Moțu Pittiș, cât și Mircea Baniciu și Mircea Vintilă, au recunoscut că nu credeau că vor avea succesul pe care l-au avut, cu sute de mii de discuri vândute și cu mii de spectacole cu casa închisă. În acea noapte de pomină noi doar am insistat ca Mircea Vintilă să ne cânte o piesă a copilăriei noastre.

Ce a încercat Florian Pittiș să facă cu Pasărea Colibri este ce-a făcut și cu două generații la PMT în anii ‘80: educație muzicală, înțelegerea unui mesaj dintr-o piesă, înțelegerea mesajului lui Bob Dylan... și multe altele, ... ca să fie pregătit spectatorul pentru momentul când „Când ploaia care va veni”.