Reportaj: Un arc peste timp 2002-2019. Amintiri din personalul de Oltenița

1.000 de călători, zero bilete. 

Amintiri din personalul de Oltenița

Adi Munteanu

În anul 2002 am început să scriu un reportaj despre „trenul foamei”, sau „trenul blatiștilor”, pe ruta București Titan Sud - Oltenița, dar abundența de știri la televiziuni pe aceeași temă m-a făcut să nu-l mai finalizez. Dar am călătorit cu acel tren. Între timp, CFR Infrastructură a vândut acea rută unui operator privat iar CFR Călători a renunțat la trenurile spre Oltenița pentru că erau nerentabile: nu cumpăra nimeni bilet.

Să ne întoarcem în timp. În urmă cu 17 ani, ca să ajungi la Oltenița era o singură variantă: trenul din gara Titan Sud, la stația de metrou Republica. Transportul cu microbuze nu luase amploarea de azi și nici nu ar fi fost rentabile deoarece transportul cu trenul era aproape gratis. Mai exact era gratis pentru CFR Călători, pentru că, în realitate, fiecare pasager dădea 1-2 lei „nașului”, iar trenul, cu 5-6 vagoane, era plin-ochi. Eu am cumpărat bilet. Am surprins-o foarte tare și pe doamna de la casierie cu cererea mea. „Un bilet ați spus? Un moment, vă rog, să caut”. Foarte probabil ca nimeni să nu mai fi cumpărat un tichet de călătorie de ani buni. Am primit biletul. Ștampila mecanică aplicată avea la dată anul... 1999! Eram în anul de grație... 2002. 

Am urcat în tren. Vagoane vechi, mai potrivite pentru casare decât pentru călătorie. Nu se închideau ușile, geamurile, care dacă nu erau sparte, nu se închideau bine, canapelele erau rupte și tăiate. Despre toaletă nu este cazul să povestesc nimic. Amețea și musca.  Călătorii erau navetiști care se cunoșteam de ani de zile. Eu eram intrusul care nici loc pe banchetă nu avea cum să obțină. Erau rezervate pentru prietenii de șeptic, tabinet sau 66. Alții jucau table sau dame. Modul lor de a face să treacă vremea mai ușor, pentru că-i aștepta un drum lung. 

În 2002-2004 au fost organizate mai multe razii, împreună cu jandarmeria, pentru a-i depista pe călătorii fără bilet. S-a constat că nimeni nu achitase călătoria, pasagerii fiind lăsați în câmp. Dar situația nu s-a schimbat. A continuat obiceiul mersului cu «nașu’» până când CFR Călători a renunțat la ruta București-Oltenița.

Am stat mai mult în picioare. Mi-am zis că nu este cazul să mă plâng. Mă gândeam că cei 60 de kilometri până la Oltenița nu vor dura o veșnicie. Mi-am zis că într-o oră, maximum o oră și jumătate sunt la Oltenița. Nu m-am gândit nicio secundă că această distanță ar putea fi parcursă în aproape 5 ore. Și nu fuseseră accidente, inundații sau alte calamități. Pur și simplu trenul mergea foarte încet pentru a se mai putea urca sau coborî, chiar și în câmp, alți călători. Îmi aduc aminte că s-a tras de 18 ori semnalul de alarmă doar ca unii să se urce din fața casei sau să coboare direct acasă, deși gara era la câteva sute de metri depărtare. Ce m-a surprins atunci a fost că nimeni nu era deranjat de întârzierea asta. Își vedeau liniștiți de jocul de cărți sau de băutura din cănile de inox, „rezistente la orice”. Era ritualul lor zilnic. Pe lângă asta, puteai tăia fumul de țigară cu cuțitul. Deși era destulă ventilație, geamuri sparte, cu atâtea uși deschise, norul de fum de țigară... era lipit de vagon. 

Toți m-au bănuit că sunt spion. Ori de la Polițe, ori de la CFR

Vine și nașul. Se salută golănește cu pasagerii. Se știu de ani de zile. „Cum e tariful, azi, șefule?”. „1 leu până la Budești,  2 lei după”. Eu dădusem 6,5 lei pe bilet. I-l întind. Niciodată nu am văzut o figură mai surprinsă. Se uita la el cu ură. „E vechi, e din 99. Nu e valabil”, îmi zice. „Ba este cumpărat chiar azi, cu 10 minute înainte să urc în tren”. Sincer, credeam că mă va amenda pentru simplul fapt că eram singurul plătitor de bilet din tot trenul, după aproximarea mea, circa 1.000 de călători. Și cu siguranță m-ar fi amendat dacă... ar fi avut la el carnețelul acela cu chitanțe pentru amendă. Avea în spate și o „armată” de complici care m-ar fi dat jos din tren chiar în câmp. Eram intrusul care nu a dat 2 lei până la Oltenița. Comisesem infamia de a da „statului” 6,5 lei. Nu le eram deloc util. Am încercat să le explic că dacă nimeni nu plătește bilet, cândva acest tren se va desființa, pentru că nu produce nimic. „Este trenul nostru. Stăm în trenul ăsta mai mult decât cu familia sau la serviciu”. I-am liniștit când le-am spus că sunt de la un ziar și că nu mă interesează să provoc vreun scandal. Nașul, însă, a stat tot timpul cu ochii pe mine. M-am mutat în alt vagon... a venit după mine. M-am mutat iar... din nou după mine. „Șefu’, i-am zis, nu sunt nici spion, nici supracontrol. Sunt de la un ziar și am o treabă la Oltenița. Mâine mă întorc la București”. „Ia avionul. Dacă te prind în trenul meu, te dau jos. Poți cumpăra și 1.000 de bilete, că tot te dau jos din trenul meu. Ăsta e trenul meu, aici eu sunt șeful!”. 

Trecuse o oră de când plecasem din București și nu ajunsesem nici măcar la Cucuieți, la doar 18 kilometri de Capitală. Dar trenul oprise de câteva ori „să-i lase pe oameni acasă”. 

„Când 1.000 de oameni îți bagă fiecare 1-2 lei în buzunar, trenul merge cum vor ei. Sunt mulțumiți și nașii, și mecanicii, că împart «prada»”, Călător în 2002

Până la Budești a tot oprit, chiar și din kilometru în kilometru.  Marea masă a călătorilor erau din Gălbinași, Vasilați, Frunzărești, Tânganu. Apoi, de la Buzești pot spune că trenul s-a eliberat. Din mia de pasageri am mai rămas cel mult 100. Acum mi-a fost simplu să abordez navetiștii. Nu mai erau „gașcă”, nu mai erau cu ochii în cărți sau table. I-am întrebat ce vor face dacă ruta asta București-Oltenița se va închide, pentru că la CFR Călători sunt pierderi mari și că exista zvonul că vor desființa traseele nerentabile. „Dacă suspendă trenul... murim. Nu am cum să dau 13 lei pe zi, dus-întors. O să plec în Spania sau Italia”. 

Am ajuns la Oltenița la ora 22.45. Plecat din București la ora 18.00. Aproape cinci ore pentru 60 de kilometri, pe calea ferată, cu prioritate, fără semafoare, fără ambuteiaje. Dar, când circuli cu niște mărunți dați nașului...

Până la plecarea trenului de întoarcere am stat în bufetul gării. Surpriza mea a fost că nu toți au plecat spre casele lor. Câțiva au rămas, alături de mine în gară. Apoi am observat că au avut musafiri. Le-au adus pachete, genți, apoi i-au lăsat. „Nu mergeți acasă?”. „Nu am timp. La ora 7 trebuie să fiu la obiectiv. Sunt paznic. Dar dorm în tren. Și când mă duc, și când mă întorc”. „Dar acasă?”. „Când îmi dă patronul liber. O zi-două. În rest nu am când. Trenul ăsta e casa mea. Petrec mai mult timp în blestematul ăsta de tren decât cu nevasta”.

În gara din Oltenița veneau familiile să le aducă schimburi, mâncare, chiar și bani. Navetiști rămâneau la crâșma din gară așteptând trenul înapoi spre București.

Trenul a plecat înapoi spre București la ora 2,30. Mi-am cumpărat bilet de la casa din gara Oltenița, și iar am produs stupoare. „Chiar vreți să luați bilet?”. 

Drumul de întoarcere s-a desfășurat după același tipar. Primii ocupau banchetele  pentru restul navetiștilor care urmau să urce. „Să tragi semnalul înainte de Curcani, să urce și Costică!”. „Îl trag, nu uit”. 

La întoarcere a fost alt controlor, dar tot pe 1-2 lei s-a călătorit. Și pe el l-am surprins cu „cartonașul” de 6,5 lei. A făcut o față de parcă i-aș fi luat lui banii din buzunar. Nu avea nici clește cu care să compoteze biletul! În rest, nu era deranjat că trenul se oprea în câmp să mai urce și alții. Am ajuns la București cu 10 minute înainte de ora 7, aproape 5 ore de „călătorie”, iar trenul s-a golit imediat. Eu am mai stat să văd dacă se va face curățenie în vagoane. Nu s-a făcut.

Pe aceeași rută, trenurile private au devenit rentabile

Cum era de așteptat, în 2012 CFR Călători a renunțat la ruta București-Oltenița, pentru că era nerentabilă. Era evident atâta timp cât nimeni nu cumpăra bilet. Traficul a fost preluat de un operator privat, Trans Feroviar Călători (TFC). Acesta a adus vagoane noi și a instituit regula: „Toată lumea cumpără bilet! Gata cu mersul cu nașul!”.

Acum nu mai este „spectaculos”. E doar o călătorie normală cu trenul

După 17 ani am mers din nou la gara Titan Sud. Situația nu se poate compara cu ce era în 2002. Trenuri curate, iar călătoria, care acum chiar se poate numi „călătorie”, durează mai puțin de o oră și jumătate până la Oltenița. Biletul costă 8 lei și, de câți va ani, se poate achiziționa și online. Mai mult, pasagerii au și internet gratuit. 

Am stat de vorbă cu un naș al operatorului TFC. „Știți, probabil, că pe vremuri acest tren era numit «trenul blatiștilor» sau «trenul foamei». Nimeni nu cumpăra bilet”. „Da, cunosc. Am avut mari probleme la început până i-am obișnuit că nu mai merge «cu nașu’». Dar s-au dat pe brazdă. Le oferim confort, curățenie în vagoane și e mai ieftin biletul decât era înainte la CFR. În plus, înainte era un tren dimineața și unul seara. Noi avem 12 trenuri dus, 12 trenuri întors. Dimineața și seara pleacă și din oră-n oră”. „Până la Oltenița facem o oră și 20 de minute. Ar merge mai repede, dar sunt câteva zone cu restricție de viteză. Șina este veche și nu vrem să riscăm nimic. Sunt multe stații și, fiind tren Regio, fostele «personale», oprește în toate stațiile și haltele. Dar nu mai este ca pe vremuri. Toți cumpără bilet, nimeni nu mai trage semnalul de alarmă aproape de casă”. 

Întrebarea rămâne. Cum de un operator privat este în stare să facă rentabilă o rută pe care CFR Călători mergea în pagubă? În plus, privatul a suplimentat trenurile, de la 5 pe zi, la 12. „Așa este la stat. Nimeni nu are interesul să se facă profit”, îmi spune nașul. „Credeți că mie nu mi-ar conveni să iau și salariu și să iau 2-3 lei de la călători? Aș face, probabil, 7-800 de lei doar la un dus până la Oltenița. Dar nu riscăm așa ceva. Odată că dacă nu se vând bilete, nu se încasează bani, patronul desființează ruta și eu rămân pe drumuri. În plus, risc și pușcăria. Nu e nimeni dispus să riște așa ceva”.

„O cafea bună o cere pe a doua”

Coffee Made in Romania

Există cafea românească? Există un brand românesc de cafea? Desigur, o astfel de idee te-ar duce cu mintea la cine știe ce curajos care s-a apucat să cultive cafea în România. Așa m-am gândit și eu când am auzit de „cafea românească”. Evident, nu se cultivă cafeaua în țara noastră. Arbustul de cafea crește doar în anumite zone ale lumii și acestea sunt plantații cunoscute, în zone calde, tropicale, Etiopia, India, Costa Rica, Honduras, Mexic, Brazilia, Columbia, Kenya etc. Fiecare soi are particularitatea lui în funcție de sol, climă sau altitudinea la care este plantat. Secretul unei cafele bune stă în felul în care sunt combinate diferite soiuri de boabe și de felul în care sunt prăjite. În spatele unei lingurițe de cafea se află o adevărată industrie a degustatului de diferite tipuri de recolte, aduse de pe toate meridianele lumii, îmbinate în funcție de aromele, aciditatea sau duritatea fiecăruia. 

Sincer, inițial, am luat în glumă ideea unei cafele românești. De unde și până unde? Adică un fel de „Cafea de Bărăgan”? Sau poate „Cafea de Măcin”? Și, totuși, există șase producători români de cafea. Curiozitatea m-a făcut să vizitez o astfel de fabrică de cafea. Lângă București, în comuna Cornetu, și, desigur, nu am descoperit un câmp cu o „livadă” de cafea și cu zeci de culegători. Cafeaua este importată, însă este verde. Ea se prăjește aici, se macină aici, se combină aici cu alte soiuri după rețeta proprie, se degustă și abia apoi se ambalează. Aproximativ o tonă de cafea pe zi. Am asistat la un întreg ciclu de producere a unui sortiment, o combinație de șapte soiuri, de pe toate continentele. De exemplu, cafeaua Arabica, care se cultivă în Etiopia, are un conținut scăzut de cofeină, însă este foarte aromată. Dar împreună cu un soi de cafea Robusta, cu un conținut mare de cofeină, adusă din Zair, Liberia sau Congo, se obține și aromă, și „duritate”. Apoi, în rețetă mai sunt adăugate alte câteva soiuri: din India (pentru aciditate), din Costa Rica (pentru parfumul ei), din Brazilia (o aromă specifică) și chiar de pe Insula Sfânta Elena, unde este cultivată pe sol vulcanic, oferind mai multă asprime. Amestecul de soiuri este doar prima fază. Urmează „măiestria” prăjitului, unde și o secundă în plus sau în minus, sau o diferență de doar câteva grade în cuptor poate compromite întreaga producție. 

Secretul unei cafele bune: combinarea aromelor

Am asistat o zi întreagă la întregul proces de fabricare a unei tone de cafea, de la amestec, prăjire, măcinare și ambalare. Însă înainte de ambalare, poate cea mai interesantă parte, am asistat la o degustare, verificarea calității. Trei degustători profesioniști au studiat cu mare atenție toate aspectele: arome, aciditate, asprime. Am luat și eu parte la degustare, dar, nefiind un fin cunoscător în ale degustatului de cafea, nu am putut spune decât „da, e bună”. Profesioniștii, însă, au completat, cu mare atenție, câteva tabele cu valorile din rețetă. La final au decis: „Corespunde, se poate trece la ambalare”.

„Parcă e mai bună asta făcută la noi”

Plecat de la fabrică, am colindat prin mai multe cafenele din București și am cerut „cafea românească”. În majoritatea locurilor, oferta a fost cu brandurile internaționale cunoscute. „Dar cafea românască aveți?”. „Cafea românească?! Nu! Există așa ceva?” „Există, așa cum există și cafea germană, austriacă sau italiană. Nici acolo nu se cultivă cafea”, am spus. Dar am găsit și locuri unde se știa de mărcile românești. „Aha, de aia artizanală. Da, avem”. Cu cele câteva cunoștințe acumulate la fabrică mi-am testat și eu simțurile. Am cerut o cafea românească și o cafea de marcă cunoscută, ambele espresso, și pot spune că cea românească e mult mai aromată. În general mărcile mari folosesc un singur soi de cafea, fie Arabica, fie Robusta, fie Columbia, fie Brazilia. „Dumneavoastră beți cafea de asta «artizanală»?”, l-am întrebat pe barman. „Nu prea. O prefer pe asta de la aparat. Apăs un buton și gata”. L-am invitat să facem un test împreună. „Una de-aia și una de-aia?”. „Da”. „Ei... parcă e mai bună asta a noastră. E mai aromată, parcă e și mai parfumată. Să mai bem una”. Am ajuns, astfel la vorba lui Mihai Florescu, producătorul mărcii „Leonard Caffe”: „o cafea bună o cere pe a doua. Prima ceașcă o bei repede, pentru efectul imediat pe care-l are. Apoi, a doua cafea se bea încet, se savurează”. 

Export în SUA, Franța și Germania

A doua zi am fost din nou la fabrică și am vorbit despre vizitele mele prin cafenele. Desigur, tot la o cafea. „Noi producem o tonă pe zi, cam cât două rafturi la un hipermarchet, dar producem o altfel de cafea. Avem rețetele noastre. Putem spune că este artizanală. Secretul nostru este combinarea mai multor soiuri de boabe. Fiecare vine cu ceva particular care îmbogățește aroma cafelei”, spune Mihai Florescu. „Sunt mulțumit că avem clienții noștri statornici, de peste 25 de ani, cum este Casa Regală a României dar și cafenele din zona Horeca”. I-am povestit de replicile primite de tipul „Cum așa? Cafea românească? Unde se cultivă cafea la noi?”. „De exemplu, marca «Davidoff» se face numai la Hamburg, dar, la fel ca și noi, importă boabele verzi de peste tot din lume și o prepară după rețetele lor. Înainte de Revoluție era la mare modă marca «Vienner Café», produsă în Austria. Evident că nici în Austria nu există arbori de cafea. Arta este în a alege și combina soiuri. Iar asta durează ani de zile. Eu, de exemplu, în cei 25 de ani de când am intrat în afacerea asta, am testat sute de soiuri și sute de combinații până am ajuns la cele șase rețete principale pe care le producem. Este o muncă dificilă. De exemplu, o cafea doar un pic mai arsă are un alt gust. Să știți că este posibil ca din greșeală să-ți iasă o altă aromă foarte bună. Dar este mult, foarte mult de testat și degustat”. „Sunteți șase producători de cafea românească. Puteți concura marii producători?”. „Nici nu ne propunem. Avem o nișă a noastră, pentru cunoscători și amatorii de cafea bună. De asemenea, ne bucurăm că și exportăm. Și în Franța, și în Statele Unite, și în Germania”.

Cum este mai bună o cafea? La ibric, espresso sau la filtru?

Cum preparăm mai bine cafeaua? Prin metoda tradițională, turcească, la ibric, sau cele moderne, la espressor, la filtru, la syphon, sau chiar infuzată la rece? „Noi recomandăm espresso. Nu doar că este o tehnologie modernă, dar presiunea aburului extrage mai bine aromele din cafea. Desigur, fiecare om are gusturile lui. Sunt oameni care beau fără zahăr, alții beau cu mult lapte. Eu, repet, recomand espresso. Și, neapărat, înainte de a lua prima gură, trebuie băut un pahar cu apă pentru ca în gură să nu mai fie alte arome. Să simți doar gustul de cafea. Apoi, iar mă repet, trebuie băută și a doua ceașcă, dar încet, savurată îndelung. Așa vă puteți bucura deplin de calitatea și aromele unei cafele bune”.

Adi Munteanu