Cronica vieții mele – Bob Dylan

La o bere cu Bob Dylan

Am recitit de curând „Cronica vieții mele – Bob Dylan”. O carte excepțională, iar fanii lui Dylan n-au voie s-o rateze. Pe parcursul volumului, Dylan pomenește de diferiți artiști ai vremii și de piese care i-au influențat cariera, iar eu m-am horărât să-l recitesc folosind de data asta și fundal sonor piesele pe care el le-a pomenit. A vorbit de Woody Guthrie și de piesa „Pretty Boy Floyd”. Ascultând muzica și citindu-l  parcă stăteam lângă el și Guthrie la spitalul din New Jersey unde Woody era internat. A pomenit de marele chitarist Duane Eddy, care a făcut un album instrumental cu piesele lui Dylan. Ei bine, am simțit că sunt atât de aproape de ei, că le simțeam până și răsuflarea.

În capitolul despre producția albumului „Oh Mercy”, și ascultând piesele în ordinea pomenirii lor în carte, cu descrierea sentimentelor, a frustrărilor și a experimentelor pe care le-a trăit în studio, am descoperit multe nuanțe pe care nu le sesizasem niciodată până atunci. Parcă era un disc pe care-l ascultam pentru prima oară. Am redescoperit senzaționalul solo de saxofon de la finalul „Where Teardrops Fall”. 
Mai multe vă las pe voi să descoperiți. Eu nu m-am ridicat încă de la masa unde beau cu Bob Dylan o bere și facem împreună niște mici retușuri la „Political World”, împreună cu Daniel Lanois, desigur.

Bătaia este ruptă din Raiul rusesc

Bătaia anului

De departe cea mai tare știre a începutului de an vine de la Parlamentul din Rusia. Om avea noi în România legi aberante, dar nu putem depăși Duma de Stat de la Moscova, unde s-a votat cu 368 de voturi „pentru” și unul singur „împotrivă” dreptul bărbatului de a-și bate o dată pe an nevasta! Nu știu limba rusă, dar bănuiesc că și nevasta beneficiază de același drept… Mă rog, dacă este o scăpare, se poate rezolva când Yelena Mizulina, inițiatoarea legii, se va trezi din beție discriminată.

Bănuind că legea este nediscriminatorie, se ajunge, iată, la două cafteli pe an. Bun, dar cum se întâmplă cele două momente? Se programează? Se aduce public? Ai nevoie de martori? Se filmează? Se face live pe Facebook? 

Ce te faci însă dacă iese o bătaie generală? La cine se contorizează bătaia? La tine sau la vecin? 

Apoi, cât de tare îți poți bate nevasta? Spitalizarea este suportată integral de stat sau trebuie să mergi la doctori și cu câteva sticle de votcă?

Până una-alta, eu cred că cea mai aglomerată perioadă a anului va fi noaptea de revelion, când mulți ruși își vor aduce aminte că se termină anul și nu și-au exercitat dreptul. Pentru că, da!, asta am înțeles din respectiva lege, bătaia neefectuată nu se reportează pentru anul viitor.

Mă gândesc și la nefericitul care a votat „împotrivă”. Respiră singur sau este ajutat de aparate?

Povestea unui cuplu gay care crește un copil

Parada de bun-simț a unui cuplu gay care a înfiat un copil. În România!

În mijlocul unor dezbateri publice pro și anti căsătorii între persoane de același sex am întâlnit un cuplu gay atipic.  Nu participă la parade de stradă, nu au prieteni în comunitatea LGBT. Unul are 50 de ani și este profesor universitar, celălalt are 48 de ani și  este cercetător. Formează un cuplu de 23 de ani, au trăit și trăiesc în continuare într-o discreție absolută. Au și un copil înfiat în urmă cu 15 ani.  Desigur, nu cu acte în regulă, ci doar prin acord verbal cu părinții naturali.

Rep: Vă cunoașteți de…

- 26 de ani. La Revoluție. Ne-am împrietenit având pasiuni comune. Nu eram siguri niciunul din noi de orientarea noastră sexuală atunci. Eu eram căsătorit, el avea o prietenă, o femeie foarte frumoasă. Abia în ’93 ne-am dat seama că viața noastră ar trebui să curgă altfel. Am divorțat. Soția mea m-a înțeles. M-a susținut, chiar. Nu este simplu să schimbi tabăra. În mintea ta, în comportamentul tău, se petrec niște scurtcircuite. Apoi, când te lămurești, te simți eliberat.

- Eu am știut mereu că sunt diferit. Că sunt un pic altfel. Din cauza mentalității, a cutumelor, am refuzat inițial să cred asta. Ulterior n-am mai putut să-mi ascund feeling-ul.

Rep: Părinții, rudele, prietenii?

- Vă dați seam că a fost un șoc imens pentru toată lumea. Cu certuri, cu renegare. Mulți prieteni mi-au acceptat „schimbarea”, alții m-au evitat de atunci. Nu îi acuz, Doamne ferește!, de nimic. Este opțiunea lor în a-și filtra prietenii.

- Eu am avut susținerea imediată a familiei. Probabil simțiseră mai de mult că sunt un pic diferit.

- Ne-am făcut prieteni noi, toți hetero.

- Așa e, nu avem niciun prieten gay. Dar asta așa a fost să fie. Este adevărat că noi nu ne-am alăturat comunității, nu am făcut show din viața noastră. Nu ne-am afișat în public. Am păstrat o graniță a decenței între intimitatea familiei și viața publică.

Rep: Ați avut gânduri de căsătorie? Sunt, acum, mai multe țări care acceptă căsătoriile între persoane de același sex.

- Da. De vreo două ori. Prima oară acum 15 ani. Am mers în Spania, dar nici acolo lucrurile nu erau clare încă. Dar, cu ocazia aceea, l-am cunoscut pe fiul nostru.

- L-am „înfiat” de la o familie de români care lucrau la Castellon. Foarte săraci. Au ales Spania ca să fugă de sărăcie, dar au dat peste o viață infinit mai grea. Bărbatul nu avea o forță care să-l ajute la munca fizică din construcții. A avut și două accidente destul de grave.

- Doamna îngrijea un bătrân, și ăsta era singurul venit sigur. Pe copil îl aduseseră și credeau că se vor descurca. El avea patru anișori atunci.

- Copilul, isteț foc, cuminte, ascultător.

-Ne-au rugat să-l ducem noi înapoi în țară, la bunici. Am acceptat. Când am văzut casa bunicilor, ni s-a rupt sufletul. Ne-am zis că acest copil merită o soartă mai bună. Așa că am sunat în Spania și le-am spus părinților că am vrea să le înfiem copilul.

- N-a fost niciun șoc pentru ei propunerea noastră. A fost mai șocant pentru noi faptul că părinții au fost imediat de acord.

Rep: Știau că sunteți gay?

- Desigur. Nu le-am ascuns.

Rep: Au pus condiții?

- Singura a fost să nu-i influențăm alegerile, să nu-l îndoctrinăm.

- Ne-au rugat să oferim copilului o viață mai bună decât îi pot oferi ei. Să facă școală, studii.

Rep: Practic, ați înfiat un copil doar pe baza cuvântului dat și a unei strângeri de mână.

- Și promisiunea că vom avea foarte mare grijă de el, de educația lui. Mai ales de protecția lui.

- Mai complicat a fost cu bunicii copilului. Nici n-au vrut să audă așa ceva. Abia după un an s-au liniștit și ei, dar noi am așteptat ca lucrurile să se liniștească de la sine.

- Sunt, iată, 15 ani de când este la noi. A fost un elev exemplar, premiant an de an, bursier de merit toată perioada liceului. A intrat la facultate, unde, de asemenea, se ține foarte bine de carte. Cunoaște șapte limbi străine.

- I-am oferit tot ce am putut, este adevărat că am avut și posibilitățile materiale să facem asta.

- Am fost severi când a fost nevoie, am fost indulgenți când a fost cazul. Cel mai mult am comunicat cu el. Iar el a înțeles.

Rep: Cum a decurs perioada când a început să afle că părinții lui adoptivi nu sunt „mama și tata”?

- Complicat, dar am fost cu mult tact. Inițial, când era mititel i-am spus că părinții lui sunt la muncă în Spania, iar noi suntem unchii lui. Așa se știa și la școală. Apoi, ușor-ușor, când a început să mai crească, i-am explicat „diferențele”.

- Surpriza lui n-a fost mare. Nu înțelegea el prea multe, iar prin clasa a opta deja știa tot adevărul.

- Nu ne-am afișat niciodată în fața lui, nu ne-am „descătușat”, ca să folosesc un cuvânt exagerat de dur, niciodată în prezența lui. Ne-am purtat normal, ca orice familie. Nimic deplasat.

Rep: Cu părinții naturali a păstrat legătura?

- Din păcate, nu. Și nu din cauza lui. Tatăl natural s-a plimbat mai mult prin spitale prin Spania. Cu mama mai vorbește, dar foarte rar. A avut, însă, o relație bună cu bunicii, până ce aceștia s-au stins acum trei ani.

- Cred că se consideră vinovați că și-au înstrăinat copilul, nu că l-au dat unui cuplu gay. Cred că sunt supărați pe ei înșiși, nu pe noi. Dar sunt mândri de el, de cum merge cu școala, cu educația. Bineînțeles că nu le este ușor.

Rep: Adolescența? A dat semne că ar putea fi și el „diferit”?

- Nu. Deloc! I-au plăcut fetițele. A fost mereu foarte prietenos cu toată lumea. Acum are o prietenă, o fată superbă. O adorăm și noi, el însă este topit după ea.

- L-am sprijinit în toate acțiunile pe care le-a avut. A avut mai multe prietene în ultimii ani. A suferit, a plâns…

Rep: Mi-ați spus că nu aveți în cercul de prieteni niciun homosexual. De ce?

- Dacă am avea prieteni ca noi doi, discreți, n-am avea nimic împotrivă. Din păcate, cei pe care i-am cunoscut nu ne-au plăcut. N-au înțeles că toți suntem oameni normali. De ce vor să fie diferiți, excentrici, provocatori? În felul ăsta își fac mai mult rău. România este încă o țară majoritar homofobă, iar asta nu se va schimba în timpul vieții noastre. Dacă te afișezi îmbrăcat excentric, dacă vorbești ca să atragi atenția, ei bine asta le atrage oprobriul și miștourile. Ce nu înțeleg ei este că nu e nicio diferență între noi toți. Suntem toți oameni, intimitatea este diferită.

Rep: Ce părere aveți despre paradele gay?

- Oribile. N-am fost și nici nu vom participa vreodată. Este un spectacol dezgustător. Care este scopul unui marș prin oraș aproape gol, să te miști provocator, sfidând decența? Kitsch-uri ambulante. S-au depărtat foarte mult de la scopul inițial, acela de a stopa răspândirea SIDA.

Rep: Participă și mulți heterosexuali, care militează pentru egalitatea în drepturi.

- Frumos din partea lor. Dar nu așa se cer și se obțin drepturi. Cum să obțin drepturi dacă mărșăluiesc în chiloței sumari în fața trecătorilor, copiilor, bătrânilor? Este o minge la fileu ridicată talibanilor antigay. Ce șansă poate avea un astfel de demers când te îmbraci ca un măscărici? Dar, mă rog, fiecare este liber să se facă de râs așa cum poftește el. Chiar nu dorim să fim adunați lor.

Rep: V-ați simțit vreodată discriminați?

- Da, o singură dată, dar ne-am învățat lecția. A fost o petrecere de Crăciun la o multinațională unde lucra el. Am mers împreună și ne-a întrebat cineva unde ne sunt soțiile. Am greșit spunându-le că noi suntem soți. Dacă până atunci toți erau amabili cu noi, imediat se uitau la noi ca la niște ciumați.

- Dacă le-am fi spus că soțiile noastre sunt acasă bătute măr, pentru că nu ne-a plăcut cu ce rochie urmează să se îmbrace la petrecere, am fi fost, probabil, eroii serii. Profesionistul, colegul bun care te ajută mereu, devenise dintr-odată „poponarul” hidos. Batjocura a continuat până mi-am dat demisia. Ne-am supărat mai mult de greșeala noastră, dar am și învățat o lecție: nu trebuie să intereseze pe nimeni viața ta privată.

Rep: Ați dori legalizarea căsătoriilor gay?

- Nici nu ne pasă. Da, ar fi un pas înainte pe calea normalității, dar nu ardem de nerăbdare să se petreacă repede asta.

- Asta nu se va obține prin parade sau demersuri caraghioase ca cele ale lui Remus Cernea. Nu au finalitate astfel de haiducii. Părerea noastră e că timpul le va rezolva de la sine pe toate, cu condiția să se renunțe la excentricitățile dezgustătoare. Și de-o parte, și de cealaltă.

- Greșesc și „paradiștii”, greșesc și cei care au semnat lista celor trei milioane. Oamenii ăștia chiar se întorc cu mentalitatea în Evul Mediu. Suntem, totuși, în 2016.

O ultimă întrebare. Ce credeți: Homosexualitatea este o boală sau o alegere?

- Dumnezeule, ce întrebare! Habar nu am. Chiar nu ne-am pus niciodată această întrebare. Nu știu dacă m-am născut gay, dacă am devenit, dacă sunt sau nu bolnav. Tot ce știu e că am ales drumul ăsta la un moment dat și îmi place viața pe care o duc.

- Eu cred că este o alegere. Amândoi am fost în ambele tabere. Am ales-o amândoi pe asta pentru că simțim că suntem mai OK așa. Noi suntem mai OK așa, nu vorbesc în numele altora. Nouă ne este foarte bine așa.

Florin, fiul adoptat: „Eu am participat la marșul pentru drepturile lor. Ei nu”

Rep: Florin, tu cum ai aflat adevărul despre părinții tăi adoptivi?

- Treptat. Am fost vaccinat cu doze mici. Până pe la 10 ani am știut că sunt unchii mei care au grijă de mine, că părinții mei o duc greu. Dacă nu mi-ar fi spus nimic, eu și acum aș fi crezut tot asta. Cum s-au purtat în prezența mea, cum s-au purtat cu mine, nimic nu-mi ridica semne de întrebare.

Rep: Părinții adevărați?

- Cu mama am mai vorbit, dar rar. Cu tata nu mai țin minte. Am înțeles că are o problemă cu coloana vertebrală și a stat mai mult prin spitale. Mi-e milă de ei, aș vrea să-i pot ajuta, dar sunt obsedat de studii și nu am timp de nimic în afară de învățătură.

Rep: Ai avut probleme cu colegii din cauza „unchilor”?

- N-am spus decât unui cerc mic de prieteni, pe care i-am studiat bine înainte. N-au avut nicio reacție, iar asta m-a bucurat. Înseamnă că i-am studiat bine. Prima prietenă pe care am avut-o, acu’ vreo doi ani, când i-am spus, a fugit de-a rupt pământul. Prima dramă în dragoste. Actuala mea prietenă a spus doar atât: „Ce mișto!”.

Rep: Te-ai gândit vreodată că ai putea trece și tu „de partea cealaltă”, că ai putea fi influențat de părinții adoptivi?

- Nu. Mie îmi place viața asta, ei îmi respectă opțiunile, eu le respect pe ale lor. Nu încearcă să influențeze nimeni pe nimeni. M-aș îndepărta de ei dacă ar încerca să mă îndoctrineze. Viața merge înainte și-ți poate oferi surprize. Oricui, nu numai mie. Pe de altă parte, viața lor de cuplu este una discretă, uneori chiar prea discretă. Eu, de exemplu, am participat la marșul pentru drepturile lor. Ei nu.

Rep: Cum este viața în casă cu un cuplu gay?

- Normală. Absolut nimic deosebit. Ah, da, lipsesc certurile! Nu i-am auzit niciodată certându-se. Dialogul în familie a fost întotdeauna unul civilizat.

Rep: Crezi că vor reuși să se căsătorească și să te înfieze cu acte?

- M-aș bucura pentru ei, deși nu cred că ard ei de nerăbdare să se petreacă mâine asta. N-am cunoscut oameni mai răbdători ca ei. Sunt de pus pe rană.

Rep: Te-au ajutat cu învățătura?

- Ohooo! Și încă mult! Am în casă un profesor de matematici superioare și un lingvist eminent. Am fost olimpic și la matematică, și la limbi străine datorită lor.

Rep. Ce limbă stăpânești cel mai bine?

- Portugheza. Cel mai mult îmi place cea din Capul Verde. Cea mai melodioasă limbă din lume.

Rep: Altele?

- Vorbesc fluent italiana, spaniola, franceza, desigur engleza, mă descurc binișor cu olandeza și învăț acum daneza. Dar portugheza îmi este la suflet.

Rep: Te-ai gândit și la studii în străinătate?

- Am avut de două ori ocazia să plec. Ei m-au încurajat, eram chiar bursier, dar m-am considerat prea crud și nepregătit pentru un pas atât de mare. Prima oară am avut ocazia să plec în clasa a XI-a, la un liceu bun din Lisabona. Apoi, acum, tot în Portugalia. Mai aștept, am 19 ani și mai am multe de învățat aici.

Clubul supraviețuitorilor cu stil

Kibbutz-ul din București

„Norocul nostru este că iarna asta nu a fost una grea!” Așa începe o poveste de viață, contemporană, povestea unor oameni care așteaptă de la natură mai mult decât de la Guvern. Un bloc situat într-o zonă foarte bună a Bucureștiului, care, în anul 1973, printr-o repartiție a ICRAL, a fost populat numai cu profesori. De liceu și universitari. Vremurile au trecut, cu schimbări dramatice, iar „armata” de profesori, modelatori de generații întregi de liceeni și studenţi, a devenit o „armată” de pensionari reduși la termenul de „și alții”. Foste nume sonore ale învățământului nu se mai ajung cu banii din pensie și n-au mai avut decât o singură soluție: reducerea tuturor cheltuielilor, indiferent cât de vitale ar fi ele. Prioritate au avut medicamentele, așa că au ales să renunțe la căldură. Locuiesc într-un bloc unde toți locatarii s-au debranșat de la rețeaua de încălzire centrală. Majoritatea și-au montat centrale, dar nu toți au avut bani pentru așa ceva. Șapte familii care n-au centrale proprii și-au unit resursele și trăiesc împreună într-un „paradis al vârstei a treia”. Am vizitat trei apartamente ale acestui „paradis”. Cochete, mii de cărți, curățenie exemplară, bun-gust. Câte un televizor, câte un magnetofon, un pick-up, discuri de vinil, o masă mare în mijlocul sufrageriei, tablouri... Și zâmbete. Sunt trecuți de 80 de ani, sunt însă veseli, în putere și își duc o viață liniștită departe de aglomeraţia cotidiană. Izolați în micul lor univers, sunt fericiți. În orele pe care le-am petrecut alături de ei nu s-a discutat nicio secundă politică, nu s-a bârfit, nu s-a ridicat tonul vocii. Eu n-am vorbit mult, nici n-am pus multe întrebări. I-am lăsat să-și urmeze netulburați ritualurile și tabieturile. Am stat între ei și am consemnat. Atât.

„Dacă nu ne-a omorât comunismul,
nu ne mai omoară nimic!”

„Mă numesc Maria Ionescu. Ionescu e numele meu de fată. Domnule reporter, vă rog, nu mi-l publicați pe cel de nevastă, cu care sunt cunoscută de foștii mei elevi, chiar vă rog. N-aș vrea să mă recunoască în ziar. Pentru ei eram o zeiță. Chiar vă rog... Deci, cum am observat că încep, mai nou, discuțiile elevate, deci am o pensie de 600 de lei după 37 de ani în învățământ. Deci, medicamentele mă costă lunar 280 de lei, deși am multe gratuite și compensate. Telefonul, cu tot cu cablul TV, a venit 50 de lei. Gata, nu mai vorbesc cu deci, că mă doare capul. Curentul vine cam 60 de lei. Întreţinerea vine în jur de 80 lei. Mai plătesc taxiul când mă duc la medic de trei ori pe lună – 40-45 de lei. Restul... supraviețuiesc.” Doamna Ionescu este o supraviețuitoare. La fel ca și ceilalți șase vecini cu care de mai bine de 10 ani împarte toate cheltuielile curente.

Povestea debranșării

„Este haios cum se calculează și întreținerea asta... Ni s-au pus repartitoare la tot. La apă caldă, la calorifere, la apă rece. Înainte de repartitoarele astea plăteam relativ puțin, dar ni se părea că suntem furați. A fost un curent general în bloc și, la o ședință de bloc, s-a hotărât să ne montăm toți repartitoare, ca să nu mai plătim decât exact ce consumăm. Nu mai spun cât ne-au costat și repartitoarele, și robineții ăia speciali... Jumătate de pensie s-a dus atunci. Speram, totuși, să plătim mai puțin. Dar, ce să vezi? Mie, una, mi s-a dublat întreținerea. Nu-mi explic cum. Era cu milioanele pe atunci. Brusc mi s-a mai adăugat o cifră la avizier!”, ne spune Maria Ionescu. Consecința? Restanțe la plata întreținerii, și oricât și-ar fi drămuit banii, tot nu ajungea să plătească întreținerea integral. Iar restanțele s-au tot acumulat. Doamna Maria nu era însă singura din bloc cu probleme la plata întreținerii. Mai erau și alți locatari. A urmat o altă ședință de bloc, cu scandal de data aceasta, pentru că 35 din 66 de apartamente aveau restanțe atât de mari, încât era posibilă sistarea livrării de apă și de gaze. O situaţie ce părea fără ieșire. Soluția? „Ne debranșăm! Cu toții!”. Vot unanim. Apoi acte, implorări pentru reeșalonări, cereri, inspecții, audiențe, rugăminți... „Coșmar, domnule reporter, un coșmar! Debranșarea este o activitate costisitoare și extrem de obositoare, să știți de la mine. Au încercat mult să ne convingă să renunțăm. Să ne facă cu nervii. Au venit toți în pelerinaj pe la noi. Parcă eram noi Mormântul Sfânt, nu altceva! Ne-au luat pe rând, apartament cu apartament. Am avut musafiri de la Radet, de la Apa Nova, de la primărie. Noi însă aveam argumentele noastre. Nu aveam bani și de medicamente, și de întreținere. Ne-au tracasat, ne-au plimbat după aprobări, drumuri peste drumuri, doar-doar ne răzgândim. M-au obosit tare mult zilele alea, domnule reporter... Eu, bătrână, să merg toată ziua, bună ziua în audiențe, pe la tot felul de directori și directorași. Pe mulți din ei îi cunoșteam. Mi-au fost elevi. Că de ce vreau să-mi taie țevile alea din apartament?! Mă și întrebam de ce tot insistă. Pentru noi era clar, noi aveam argumente: nu putem suporta cheltuielile astea. Pensie 6 milioane, cheltuieli 7 milioane. Aritmetică pură.”

„Trăim foarte bine fără utilitățile lor”

Mai au doar apa rece, gazele și electricitatea de plată la întreținere. Acum, la sfârșit de februarie, au venit primele facturi pentru lunile din această iarnă. Între 80 și 120 de lei pe lună. „Nici nu avea cum că vină mai mult. Noi, domnule, am inventat forma perfectă de kibutz”, spune domnul Eftimie. „Suntem șapte persoane văduve, trei doamne și patru domni. Ne-am adunat într-o asociere ideală pentru noi. Ne rotim, mergem de la unul la altul, plimbăm o aerotermă cu care, dacă este frig, ne mai încălzim. Dar nu mereu o folosim. Avem hainele noastre tradiționale, din molton. Au fost cele două săptămâni de ger, pe la început de februarie. Ne-a fost teamă că o să mai dureze. Am avut noroc cu iarna asta blândă. Oricum, n-avem nevoie de utilitățile lor. Punem mâncarea la un loc, într-un singur frigider, se găteşte la un loc, iar banii pentru cumpărături se pun, de asemenea, la un loc. Mereu gătim altceva. Ne mai uităm la televizor și copiem rețete de acolo. E amuzant.”

„Am abandonat lupta cu birocrația”

Domnul Victor, 87 de ani, a lucrat în Irak chiar în timpul războiului cu Irakul, din anii ‘80, la centrala electrică de la Basra. Este văduv de 7 ani. Soția lui a fost profesoară de spaniolă, la „Zoia”, actuala „Școală Centrală” din București. „Eram la 20 de kilometri de front. Le învățasem bine războiul. Se luptau 2-3 ore dimineața, 3-4 ore seara. În rest era liniște. Centrala aceea a fost construită de japonezi, însă când a început războiul, japonezii au fugit. Așa au ajuns românii să muncească sub bombe. Dar n-au fost niciodată probleme. Am stat acolo 6 ani. Am ales însă să mă pensionez imediat după Revoluție. Prost moment! Mi-au dat o pensie mică, și cu pensia aia mică am rămas. Nici acum nu mi s-au recunoscut toate sporurile... Asta e. Nu mai ies din casă să mă cert cu ei. Am abandonat lupta cu birocrația”, spune domnul Victor.

„I-am supraviețuit lui Tânăr şi neliniştit”

„Procedăm ca într-o comună primitivă modernă. Ne adunăm la unul din noi la televizor. Ne uitam până de curând la „Tânăr şi neliniştit” şi la ştiri. Acum serialul nu mai este. Putem spune că suntem mai longevivi ca el. Desigur, am auzit că în SUA încă se mai produc episoade, dar noi trăim aici, iar aici noi suntem, el nu mai e! Am învins!” Toți sunt amuzați de găselnița domnului Eftimie. „Stăm aici ca în grote, în jurul focului, şi ne uităm la televizor, citim... Da, citim mult. Mai exact, recitim. Nu mai avem bani pentru cărți noi, dar să știți de la noi, oameni care am citit mult la viața noastră, o carte recitită după o vreme este ca o carte nouă, descoperi foarte multe nuanțe”. Ca să nu vină prea mult factura de electricitate la unul singur, se mută de la unul la altul, prin rotație. Dacă sunt diferențe, la curent de exemplu, se pun toți banii la un loc și se plătește global factura. Nu trișează nimeni.

„Chiar și după atâția ani, noi
nici acum nu ne tutuim”

„Am auzit că s-ar da ajutoare de la primărie pentru cei cu venituri ca ale noastre. Sincer, nici nu ne interesează. Nu ne ducem noi să fim umiliți de niște funcționari care, imediat ce văd niște oameni de vârsta noastră, se întrebă în sinea lor cu ce i-om mai plictisi și noi. Am fost profesoară o viață. Știu exact ce se ascunde în spatele unei grimase, oricât de mascată ar fi ea. Știu și cum mă înjură în gândul ei. Nu, domnule reporter, noi trăim aici altfel. Chiar și după atâția ani, noi nici acum nu ne tutuim. Ne vorbim cu «domnule profesor», «doamna profesoară», «domnule inginer»...Ei, cum să acceptăm noi niște priviri plictisite și ostile? S-au schimbat multe, dar noi am rămas așa cum am fost. Am avut o anumită educație și am educat, la rândul nostru, atâtea generații de elevi și studenți cu aceste valori. O dictatură a bunului-simț. Să aveți grijă, în ziar, să scrieți cu cratimă bun-simț. Așa e corect!”, spune, râzând, domna Ionescu. „Avem noroc că ne înţelegem să facem multe lucruri în comun. Suntem oameni cu educaţie şi am realizat că altfel nu vom putea supravieţui. Mai jucăm un tabinet, un bridge, o canastă, un 66 sau un şeptic. Duminica mai jucăm o piatră. Rudele ne vizitează rar. Nici nu avem multe rude apropiate. Aici, în mica noastră familie a soluţiilor disperate, suntem toate rudele noastre. Mă simt ridicol că trebuie să recunosc că trăim într-o formă ideală de comunism, eu care am urât din răsputeri acest sistem.”

Se simt foarte jenaţi când le vine cineva în vizită, pentru că nu au ce le pune pe masă. În vremurile bune serveau musafirul fie cu un şerbet, o dulceaţă de cireşe amare (specialitatea doamnei Ionescu) sau un pahar de vin de ţară. O altă supărare este că nu mai au bani pentru cărţi. „N-am mai cumpărat o carte de cinci ani”, recunoaşte Maria Ionescu. „Biblioteca asta (arată un perete plin de cărți) am recitit-o de trei ori, din scoarţă-n scoarţă. Am luat cărți și de la doamna Zamfir; a fost profesoară de germană. Cred că ştiu de la fiecare şi numărul de coli, şi când au primit bunul de tipar. Mai luam uneori cărți cu ziarele, dar prefer cărțile din edițiile vechi. Ziare mai cumpărăm doar vinerea, când avem programul TV, deşi nu ne uităm la televizor decât la micile noastre slăbiciuni: două seriale şi ştirile. Atât. Urmărim când se mai difuzează filme clasice, de artă.”

„Pe cei mai slabi elevi de-ai mei
i-am recunoscut în Parlament”

I-am întrebat care au fost cele mai grele momente de după debranșare. „Au fost multe. Iernile grele au fost triste, mai ales că am mai pierdut pe câte unul din noi... Când a fost foarte frig am mai pus o haină pe noi sub plapumă. Însă am mers mai departe. Acum suntem șapte. Acum 4 ani eram zece. Nu știu câți vor mai fi peste un an, dar nu avem nimic de regretat. Când ne-om duce, ne-om duce. Asta-i viața, te omoară la sfârșit. Noi însă am avut un destin. Toți cei de aici. Am modelat oameni. I-am învățat ce am știut noi mai bine. Desigur, nu cu toți am reușit. M-am uitat la televizor și am recunoscut mai mulți foști elevi de-ai mei în Parlamentul României. Erau cei mai obraznici și cei mai leneși. Da, vorbesc serios. Pe unul am vrut să-l las repetent de două-trei ori. Dar s-a intervenit «de sus», că avea părinți secretari de partid. Acum îi văd deputați. Ce să mai spun.. I-am auzit și cum vorbesc... Aici e drama, Doamne! N-au reţinut absolut nimic din ce i-am învăţat. Ce m-aș mai duce peste ei să-i trag de urechi... Ce i-aș mai lăsa repetenți... Dar am avut și elevi olimpici, de excepție. Mereu am spus asta: în fiecare generație se nasc și președinți, și gunoieri, și parlamentari, și miniștri. Asta e firea lucrurilor”, povestește doamna Ionescu. Regretul ei cel mai mare este că nu mai poate face meditații. „Copiii, mai ales copiii buni, serioși, te țin în viață, te întineresc. Din păcate, boala nu mă mai lasă. Mi se mai întâmplă, uneori, să nu-mi mai găsesc cuvintele. Pățesc uneori și de-astea. Nu mai pot, deși răbdare aș avea. Vârsta, bat-o vina!”

M-am uitat la plecare la avizier. Niciun restanțier la întreținere. 

Adi Munteanu

Nici Piața nu mai este ce-a fost...

Am fost în Piață în această seară, cred, pentru ultima oară.
Nu mă regăsesc acolo, nu mă regăsesc printre lozincile cu
”Vrem salariul minim 1.500 lei!” sau altele de acest gen. 

De fapt, nu mă regăsesc în niciun slogan de tipul ”Vrem!”.

Din punctul meu de vedere, o astfel de revoltă nu ar trebui să ceară, ci să ofere! Nu poți cere unei clase politice găunoase să facă ce ea nu are chef, dar, pentru că noi ”Vrem!”, vor face chiar și treabă bună de dragul nostru.

Nu vor mai fura pentru că noi ”Vrem!” să nu mai fure?

Se strigă de multe ori sloganuri lipsite ”și de sens, și de nonsens”, cum glumea un demonstrant pe lângă mine, și s-a uitat motivul pentru care lumea s-a adunat în piață. 

Se strigă pentru monarhie, pentru salarii, pentru netăierea pădurilor, pentru eradicarea corupției, pentru o țară ca afară, pentru întoarcerea diasporei, pentru orice nu are cum să aibă o finalitate dacă le ”Vrem!”” de la aceiași indivizi de la putere. 

La fel de ineficient s-a strigat, tot la Universitate, în 1990, și am reușit să pierdem urât 25 de ani din viață cu Iliescu, Băsescu, Udrea, Boc, Năstase, Ponta și restul, pe care noi cu ”Vrem!” i-am tot pus acolo, de unde tot noi, cu ”Vrem!”, dorim să-i facem să se schimbe.

Sunt dezamăgit că am găsit o Piață deja manipulată, deja confiscată de instigatori și manifestanți de profesie, de indivizi cu ochii-n patru, vigilenți pe momentul când s-o intra din nou în CC, că poate de data asta or să prindă un loc mai în față. 

Deja Piața a fost deturnată de unii care așteaptă să le vină și lor rândul, care nu au legătură cu ce s-a întâmplat fix acum o săptămână în Clubul Colectiv.  

Care societate civilă?

BTW, ce-o fi căutat Liviu Mihaiu la Cotroceni să reprezinte o societate ”civilă” în fața lui Iohannis? În condițiile astea, de ce nu s-a dus și alți ”civili” - Turcescu și Roșca Stănescu la Cotroceni? Și de ce doar din București? La Reșița, de exemplu, nu există societăți civile? 

Voi mai merge în Piață doar când acolo se va tăcea. Când vom fi mulți, tăcuți și fără lozinci. 
Tăcuți, dar vigilenți, și cu soluții adevărate din piață, nu numai cu ”Vrem!”.

M-am conversat cu un student la drept. I-am zis simplu. ”Vrei să schimbi ceva? Ia-ți grupa de la facultate, ia și absolvenții de anul trecut, ia și de la ASE 2-3 grupe de studenți de excepție și spuneți lui Iohannis că voi puteți guverna mai bine. Să vă dea țara pe mână. Doar veți fi o armată de juriști și de economiști”

Nu! A schițat un zâmbet dar s-a repliat rapid. E mai comod să ceară ”Vrem!” de la cei care nu au chef să ne ofere nimic.